Legea satisfacției sexuale descrescânde

            Se zice că termenul englezesc ”bedlam” (care înseamnă balamuc) vine de la cuvântul Betleem: locul nașterii lui Hristos a ajuns prin degenerare să fie numele unui loc de confuzie. Oare nu s-a întâmplat chiar așa și cu viața sexuală în zilele noastre? Betleemul, simbolul nașterii Pruncului – imaginea sexului în faza sa cea mai frumoasă și mai tandră – degenerează azi într-un veritabil balamuc al frustrării și înfrângerii sexuale. De ce?

            Realitatea, prin natura ei, acționează împotriva atitudinii noastre față de sex. Noi acționăm sub legea satisfacției descrescânde – adică trebuie să investim tot mai mult pentru a obține rezultate tot mai slabe. Nici o epocă n-a pus accentul așa de mult pe viața sexuală ca epoca noastră și nici una n-a obținut satisfacții mai mici. Reținerile s-au dus. Puritanismul este pus la zid. Dar acum, când oamenii sunt liberi să facă ce le place, ei descoperă că aceste fructe sunt tare amare. Libertinajul nostru sexual începe să ne producă greață. De ce? Pentru că natura realității, care este creștină, acționează împotriva atitudinilor noastre sexuale necreștine.

            Sexul în sine nu este nici moral, nici imoral, ci amoral (neutru din punct de vedere moral). Ceea ce hotărăște dacă sexul este moral sau imoral este modul lui de folosire. Sexul este ca focul: îl poți folosi cu înțelepciune și atunci el te încălzește și-ți gătește, sau îl poți folosi nechibzuit și atunci te arde. Un mare istoric a spus: ”Un lucru ne învață istoria cu certitudine: legea morală este înscrisă în toate câte există.” Și legea aceasta morală este înscrisă în sex. Acest lucru care în sine este amoral, are o lege morală înscrisă în structura sa – există un mod imoral de a folosi sexul și un mod moral. Și acest mod de folosire morală este înscris în natura sexului.

O viață sexuală disciplinată

          Am vorbit despre disciplinarea primului dintre cele trei impulsuri primare – eul. Trecem acum la al doilea – sexul. Viața pare foarte încărcată în domeniul sexual. Unii cred că ni s-a dat mai multă dorință sexuală decât ne era necesar pentru procreare. Neamul omenesc – zic ei – s-ar fi putut înmulți și perpetua și dacă sexul n-ar fi fost atât de puternic și de impetuos. Este cu totul plauzibil ca în natura unamă normală dorința sexuală să nu fie atât de puternică și de continuă ca în anormala viață modernă, ci ca ea să fie ocazională, ca la animale și păsări – activă în perioadele de înmulțire și latentă în restul timpului. Lucrul acesta este adevărat în privința oamenilor primitivi. Dar viața modernă a devenit extrem de sexualizată. Pretutindeni se face apel la sex și se stârnește impulsul sexual. Reclamele îl folosesc pentru a atrage atenția. O caricatură arată un jucător de golf gata să lovească mingea și pe altcineva ținând fotografia unei femei lângă minge ca să-l ajute pe jucător să-și ațintească ochii la minge. Oare nu putem să ne ațintim ochii asupra mingii vieții fără ca sexul să fie chemat în ajutor și să ne capteze privirile? Viața tinde să se îndrepte tot mai mult către sex. Sexul ocupă centrul scenei, literaturii, al modei la îmbrăcăminte, al gândirii noastre. Freud explică această foame modernă de sex afirmând că toată viața trebuie interpretată ca un fenomen sexual și în termenii aceștia.

          Cu toată această accentuare a sexului, ne-am aștepta ca generația noastră să se fi ”împlinit” din punct de vedere sexual. Dimpotrivă, nici o altă epocă nu pare să fi fost mai nesatisfăcută și mai frustrată sexual ca a noastră. Faptul că un mare procentaj din căsătorii se termină prin divorț ne arată eșecul sexual în cadrul căsătoriei. Un tânăr s-a sinucis lăsând în urmă un bilet pe care scria: ”Mort de bătrânețe la 21 de ani”. Aceasta ne arată eșecul vieții sexuale în afara căsătoriei. El și-a consumat experiența sexuală la 21 de ani și aceasta l-a lăsat cu cenușă în mâini. Evident, în problema sexului omul se confruntă cu ceva ce nu poate fi rezolvat prin tabuuri și restricții. Nu cumva însă realitatea este străină de atitudinea modernă față de sex și lucrează împotriva ei?

Un eu disciplinat este un eu puternic

          Săptămâna trecută ne-am concentrat asupra celor trei pași spre o putere disciplinată. (1) Atenția. (2) Blândețea. (3) Puterea. Treapta aceasta a treia o atingem în măsura în care le stăpânim pe celelalte două: puterea nu se poate câștiga prin șmecherii, prin prestidigitație mintală, puterea vine prin disciplină și numai prin disciplină!

          Un aviator mi-a spus că în timpul zborului, el trebuie să asculte în fiecare clipă de legile aviației – un moment de abatere sau de neglijență și avionul s-ar prăbuși. Nu pot exista ”vacanțe mintale” în timpul zborului; ascultarea trebuie să fie completă sau stăpânirea avionului nu va mai fi nici ea completă. Numai prin atenție, prin blândețe câștigă el puterea

          Începe să fii aspru cu tine însuți: ”Cei moi nu vor stăpâni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:9-10 – un cuvânt tradus în românește ”malahii”, în original, în grecește, este ”cei moi”). Isus a accentuat același gând când a zis: ”Cel ce pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este destoinic pentru  Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 9:62). Cei ce sunt nedisciplinați, moi, cei care se uită înapoi spre lucrurile la care au renunțat, nu sunt destoinici, nu sunt adapti pentru Împărăția lui Dumnezeu.

       ”Sever cu tine, gingaș cu alții, cinstit cu toți.”

          Dacă toată disciplina aceasta îți aparține ca o sărăcire a vieții în loc de îmbogățire a ei, dă-mi voie să-ți spun că acest control pe care îl axercită disciplina asupra eului constituie o barieră de aceeași natură ca și barajul ridicat în calea unui râu: cursul liniștit al râului este întrerupt și reținut ca să fie instalată o hidrocentrală care să producă energie și lumină. Eul tău disciplinat nu mai este liber să facă ceea ce fac alții, dar este liber să facă ceea ce ceilalți nu pot face – să fie un suflet creator, plin de lumină și putere. Unii vor zice: ”Sunt liber să fac ceea ce-mi place”, dar tu vei zice: ”Sunt liber să fac ceea ce trebuie să fac.” Ți se înalță înainte o stavilă ca să ți se ridice nivelul vieții, astfel încât să poți funcționa la un nivel mai înalt.

Cei blânzi vor moșteni pământul

          Am văzut ieri că primul pas către autodisciplină este ”atenția”. Ajungem acum la (2) Blândețe. Cum am fugit de cuvântul acesta! Noi am considerat blândețea drept slăbiciune. Am înțeles greșit acest cuvânt în mod intenționat, căci ne-am temut de ceea ce ne cere el, anume, predarea. Căci blândețea înseamnă tocmai aceasta – predare.

          Omul de știință este blând și de aceea capătă putere asupra naturii. Savantul este blând și de aceea capătă putere asupra cunoașterii. Creștinul este blând și de aceea capătă putere asupra universului. Isus a enunțat adevărul acesta astfel: ”Ferice de cei blânzi căci ei vor moșteni pământul.” Cuvintele Sale par absurde: ”vor moșteni cerul”, da, dar nu pământul, aici și acum, dar cei blânzi îl moștenesc. Ei sunt singurii care moștenesc pământul. Cui aparțin stelele? Lui Sisera, care aspiră să cucerească pământul și cerul? ”Stelele în cursul lor au luptat împotriva lui Sisera” (Judecători 5:20). Stelele aparțin astronomului care li se dăruie, li se dedică cu blândețe și intră în împărăția stelelor prin acea predare – stelele aparțin lui. Cui îi aparțin munții? Omului care are destui bani ca să-i aducă sub stăpânirea sa? Nu, munții aparțin geologului care îi iubește, li se dăruie, le află secretele și se simte acasă între ei. Cine moștenește lumea minții? Cei care au zis că sunt liberi să facă ce vor cu mintea lor? Nu, astfel de oameni pur și simplu își pierd mințile. Mintea îi aparține psihologului care se supune cu blândețe legilor minții și care învață căile minții, el este cel care moștenește lumea minții.

          Isus a avut dreptate –  ca întotdeauna – că cei ce moștenesc pământul sunt cei blânzi. Literal, această afirmația a lui Isus este: ”cei disciplinați vor moșteni pământul.” Cei ce se aduc pe ei înșiși spre marea disciplină, disciplina Împărăției, moștenesc pământul. Poetul Browning exprimă același gând: ”    Cine are un singur țel face ca toate lucrurile să-l slujească.” Singurul țel este Împărăția – toate lucrurile le slujesc acelora care slujesc Împărăției.

Atenție, blândețe, putere

          Una dintre cele mai energice persoane pe care le cunosc și a cărei viață o voi povesti mai târziu, a biruit o invaliditate de 44 de ani și a făcut din patul ei de suferință un tron al biruinței. Camera ei este centru de spovedanie al orașului. Ea mi-a spus că anul acesta ea trăiește pe baza a trei cuvinte: ”Atenție, blândețe, putere.”  Nici n-ar fi putut să se concentreze asupra unor cuvinte mai importante. Acestea trei sunt atât de importante, încât am să le folosesc ca pe trei trepte către un eu disciplinat.

          (1) Atenție. Ceea ce-ți captează ateția este de o importanță capitală, căci ceea ce-ți captează atenția te captează pe tine. Dacă tu îi dai eului tău atenția primordială eul va fi atras în centrul conștientului tău și tot restul va fi organizat împrejurul eului. ”Organizat” împrejurul lui? Nu, ci dezorganizat. Căci a avea eului la centru înseamnă a avea un cancer la centru, deoarece celulele nervoase sunt celulele care le obligă pe celelalte să le dăruiască lor, în loc ca ele însele să se dăruiască celorlalte celule. O persoană atentă la eul ei trăiește într-o stare de autoreferință. ”Cum mă va afencta aceasta? Ce câștig eu din aceea?”  O astfel de persoană este displăcută de alții și își displace sieși.

          Decide deci ce anume îți va domina atenția ta primordială. Decide, când intri în cămăruța intimă a inimii tale, în fața cui ai să-ți pleci genunchii. Dacă tu te-ai dăruit Împărăției lui Dumnezeu, atunci fă ca loialitatea ta față de ea să fie absolută. Nu zice ”da” și ”nu”. Nu fi ceea ce un prieten al meu numește ”da – dar”, ”Voi face aceasta, dar...” Nu mai permite un ”dar” nicăieri. Plasează-L pe Hristos o dată pentru totdeauna în centrul atenției tale. Atunci vei trăi într-o stare de Hristo-referință, în mijlocul unei stări de autoreferință. A transfera însăși bazele vieții tale în felul acesta, nu va fi ușor: eul se va zvârcoli, se va suci, va greși; va face compromisuri – va face orice, numai să nu abdice. Un pastor s-a ridicat în picioare la o adunare intimă a noastră și a zis: ”Văd acum de ce am nevoie, și mai văd că eu nu vreau tocmai lucrurul de care am nevoie.” El încă se iubea pe sine însuși mai presus de orice și asta chiar în mijlocul deranjului total cauzat de acea iubire de sine. Dar hotărârea de-al plasa pe Hristos în centrul vieții tale este o decizie hotărâtoare. E o decizie care va determina toate deciziile tale. O sămânță a deciziilor.

Eul nedisciplinat

      

          Acum vedem că cele trei impulsuri elementare din noi - eul, sexul și instinctul de turmă - trebuie disciplinate sau că ele trebuie disciplinate și adaptate la un singur lucru - la Împărăția lui Dumnezeu. Alminteri, viața va fi ca un măturoi de nuiele, în loc să fie ca un copac. Un măturoi de nuiele nu are un principiu organizator central, și din această cauză el este o masă în descompunere, destinată doar prafului. Un copac are un principiu organizator și ramurile lui sunt înfipte în acel principiu. Din această cauză, copacul este un organism în creștere, îndreptat spre ceruri.

       Eul, deci, trebuie să ajungă să-și cunoască Stăpânul. Eul, ca un slujitor al Împărăției lui Dumnezeu, este ritmic și armonios și adecvat; eul, ca slujitor al lui însuși este blocant și inarmonic și incompetent - este sclavul său propriu. O femeie care este totalmente egocentrică, o ființă care, drept consecință, a avut o prăbușire nervoasă și care este într-o stare total mizerabilă, îmi spunea recent: "Am pierdut toată după amiaza mergând din cameră în cameră ca să-mi aleg una potrivită pentru mine, și acum, după ce mi-am ales-o, nu-mi place." Eul ei nu era la locul său ci era pe tron, și de aceea împărăția personalității ei era în dezordine.

       Dr. Fritz Kunkel zice: "Viața nu-i permite egocentrismului să-și instaureze propria sa ordine pe care viața o consideră drept dezordine, în locul ritmului natural. Iată de ce fiecare capacitate naturală de împlinire, indiferent cât de îndemânatic este stimulată, va fi mai devreme sau mai târziu blocată în creșterea ei de către egocentrism. Numai individul orientat în afară este neîmpiedicat în împlinirea sa, deoarece el nu vine în conflict cu cerințele vieții." (Let's Be Normal!, pag. 97-98).

       Eul, deci trebuie discplinat, adică trebuie învățat să moară. El trebuie să moară ca primul, pentru a trăi apoi ca al doilea. Iată de ce, în centrul Împărăției există o cruce. Tu trebuie să treci spiritualicește prin ceea ce a trecut Isus în mod fizic - tu trebuie să mori și să fii înmormântat, pentru a experimenta o înviere la libertate și la plinătatea vieții. 

Valoarea pentru creştinism a ideii de adaptare şi supravieţuire

  

            Dacă acceptăm legea supraviețuirii celor mai bine adaptați la viața morală și spirituală, atunci răscumpărăm pildele despre talanți și depre poli și le facem aplicabile. Altfel ele nu au sens, sunt străine sistemului creștin. Dar dacă acceptăm legea aceasta, atunci ele devin parte integrantă a unui sistem coerent. Pildele acestea sunt teribile: celor care nu-și dezvoltă talentul sau polul, acesta li se ia înapoi. Totuși, pildele nu sunt mai teribile ca viața însăși, căci tocmai lucrul acesta îl face viața: dacă nu ne dezvoltăm o facultate sau un organ, acesta se va atrofia, va degenera – ne va fi luat.

            Acceptarea legii supraviețuirii celui adaptat moral și spiritual răscumpără și face posibilă și ideea de rai și de iad – idei pe care generația noastră le-a pierdut, căci raiul și iadul au fost gândite ca fiind ceva exterior naturii și impuse din afară de Dumnezeu. Nu este de mirare, atunci, că generația noastră a pierdut aceste idei. Moral, ele nu puteau fi susținute! Dar propovăduiește raiul și iadul ca urmări inevitabile și ele vor reveni în mintea oamenilor în mod natural. Binele, prin însăși natura lui se susține și se perpetuează. Răul, prin însăși natura lui, se dezintegrează și se distruge. Un judecător i-a poruncit unui om să meargă să se uite într-o oglindă. După ce s-a privit o clipă în oglindă, omul a stat jos și și-a recunoscut vina. Semnele dezintegrării erau clare și imediate. Dar semnele care se vedeau pe fața lui erau doar expresia exterioară a unei dezintegrări totale – manifestarea exterioară a unui fapt interior.

            De cealaltă parte, bunătatea interioară își marchează și ea existența pe fața omului. Un tânăr artist zvăpăiat, observând schimbarea pe chipul mamei sale, a întrebat-o care este cauza. Ea i-a răspuns: "Mama ta s-a rugat mult pentru tine" – la care el i-a zis: "Ce trăsături fine ți-a creat acest lucru!"

            Răspunsul la Împărăţia lui Dumnezeu creează trăsături fine, deoarece el crează vieţi fine, minunate. Împărăţia lui Dumnezeu este adevăratul mod de viaţă. Faptul de a nu răspunde acestei Împăraţii produce trăsături urâte, trăsături curbate în jos, căci acest lucru produce vieţi urâte, vieţi direcţionate în jos către dezintegrare şi, în cazul perseverenţei, către distrugere finală.