Zidirea bisericii presupune sacrificiu

Cuvântul Săptămânal, Aprilie 2012 (1)

  -Zac Poonen

„Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni  
5:25). Pentru a zidi biserica, noi trebuie s-o iubim în acelaşi mod în  
care a iubit-o Isus. Nu este suficient să ne oferim timpul şi banii.  
Trebuie să ne dăm pe NOI ÎNŞINE – viaţa sinelui nostru.
 
Când Dumnezeu a vrut să-Şi descrie dragostea Sa pentru om, El nu Şi-a  
putut-o compara decât cu un singur exemplu pământesc – dragostea unei  
mame pentru copilul ei nou-născut (Vezi Isaia 49:15). Dacă urmăreşti o  
mamă, vei vedea că dragostea ei pentru propriul bebeluş este plină de  
spiritul sacrificiului. Din zori şi până seara târziu, şi de-a lungul  
întregii nopţi, o mamă se sacrifică, şi se sacrifică şi se tot  
sacrifică pentru copilaşul ei; iar ea nu primeşte nimic în schimb.  
Pentru copilul ei, îndură cu bucurie durere şi discomfort, an după an,  
fără să aştepte ceva în schimb. În acest mod ne iubeşte şi Dumnezeu pe  
noi. Şi aceasta este natura pe care El doreşte să ne-o dăruiască şi  
nouă. Dar este imposibil de găsit o părtăşie undeva în lumea aceasta  
despre care să se poată spune cu onestitate că toţi membrii se iubesc  
unii pe alţii în felul acesta. Majoritatea credincioşilor ştiu numai  
cum să-i iubească pe aceia care sunt de acord cu ei şi care se alătură  
grupului lor. Dragostea lor este omenească şi foarte departe de  
dragostea jertfitoare a mamelor!! Cu toate acestea, dragostea Divină  
este ţinta către care ar trebui să tindem.
 
Unei mame nu-i pasă dacă ceilalţi din jur sacrifică sau nu ceva pentru  
copilul ei. Ea însăşi se va sacrifica bucuroasă. În acelaşi fel, acela  
care vede biserica la fel ca pe propriul copilaş nu-i va păsa dacă  
ceilalţi din jur sacrifică sau nu ceva pentru biserică. El însuşi se  
va sacrifica bucuros şi NU va avea nicio nemulţumire sau pretenţie  
faţă de nimeni altcineva. Aceia care se plâng că alţii nu se sacrifică  
de dragul bisericii nu sunt mame, ci bone angajate. Astfel de bone au  
ore de lucru fixe şi se vor plânge când bona pentru următorul schimb  
de 8 ore nu vine la timp.
 
Însă, o mamă nu lucrează în schimburi de 8 ore pe zi. Ea lucrează  
zilnic o tură de 24 de ore – an după an – şi nici măcar nu este  
plătită. Chiar şi atunci când copilul ei are 20 de ani, munca mamei nu  
s-a sfârşit!! Numai mamele pot avea lapte pentru copilaşii lor în  
fiecare zi. Bonele nu pot produce lapte pentru bebeluşii de care  
îngrijesc. În acelaşi fel, aceia care sunt ca mamele în biserică vor  
avea întotdeauna un Cuvânt pentru copiii lor spirituali – la fiecare  
întâlnire. Mulţi bătrâni nu au niciun Cuvânt pentru biserică deoarece  
ei sunt bone, nu mame.
 
O mamă nu aşteaptă nicio plată de la copiii ei. Niciun copil nu-şi  
plăteşte vreodată mama pentru serviciul ei. De fapt, dacă ar fi să  
calculăm salariile care ar trebui plătite unei mame până la vârsta de  
20 de ani a unui copil, plecând de la plata unei bone pe oră, veţi  
ajunge la o valoare foarte mare!! Niciun copil nu şi-ar putea plăti  
vreodată mama!
 
Acum, întrebarea care ni se pune este: Cine e dispus să lucreze în  
felul acesta pentru Domnul şi pentru biserica Lui – fără să primească  
nicio plată, ci doar să se dea pe sine însuşi, zi de zi, an de an,  
până când vine Isus? Dacă Dumnezeu poate găsi undeva măcar o persoană  
cu acest spirit, El o va folosi să zidească biserica mult mai mult  
decât i-ar putea folosi pe 10 000 de credincioşi nehotărâţi, care  
încearcă să-I slujească fără spiritul sacrificiului.
 
Când se va întoarce Isus pe pământ iar tu vei sta înaintea Lui, vei  
avea vreun regret cu privire la modul în care ai trăit, sau vei putea  
să te uiţi înapoi la o viaţă petrecută cu folos pentru împărăţia lui  
Dumnezeu? Mulţi hoinăresc şi-şi irosesc vieţile pe pământ. Trezeşte-te  
înainte să fie prea târziu şi cere-I lui Dumnezeu să-ţi arate cum  
calea Lui este calea sacrificiului. Cine are urechi de auzit, să audă.
  

Predă-te lui Dumnezeu fără nicio rezervă‏

Cuvântul Săptămânal, Martie 2012 (4)

  - Zac Poonen

În Vechiul Testament, existau două clase de robi – robul şi servitorul angajat. Un rob, spre deosebire de servitorul angajat nu era niciodată plătit. El era cumpărat de stăpânul său la un preţ – şi, drept urmare, tot ceea ce era el şi tot cee ce deţinea aparţineau stăpânului său. Este ceea ce fiecare credincios trebuie să se recunoască a fi. Timpul nostru, banii noştri, talentele, familiile, posesiunile, minţile şi trupurile noastre – totul – aparţin Stăpânului şi Domnului nostru, pentru că toate sunt ale Lui prin dreptul de cumpărare de la Cruce (1 Corinteni 6:19, 20).

De aceea, în Romani 12:2, suntem sfătuiţi să ne aducem trupurile lui Dumnezeu, o dată pentru totdeauna, ca o jertfă vie, la fel ca jertfa arderii de tot din Vechiul Testament. Jertfa arderii de tot, spre deosebire de jertfa ispăşirii, era adusă lui Dumnezeu în întregime şi simboliza dedicarea totală a celui care o aducea faţă de Domnul. Când un om aducea o ardere de tot, nu mai primea nimic înapoi.

 

În Vechiul Testament, existau două clase de robi – robul şi servitorul angajat. Un rob, spre deosebire de servitorul angajat nu era niciodată plătit. El era cumpărat de stăpânul său la un preţ – şi, drept urmare, tot ceea ce era el şi tot cee ce deţinea aparţineau stăpânului său. Este ceea ce fiecare credincios trebuie să se recunoască a fi. Timpul nostru, banii noştri, talentele, familiile, posesiunile, minţile şi trupurile noastre – totul – aparţin Stăpânului şi Domnului nostru, pentru că toate sunt ale Lui prin dreptul de cumpărare de la Cruce (1 Corinteni 6:19, 20).

Dumnezeu putea face orice dorea cu acea jertfă. Ea simboliza Crucea Calvarului unde Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuşi deplin Tatălui Său, spunând: „Tată, nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Aceasta este ceea ce înseamnă să ne aducem trupul ca o jertfă vie lui Dumnezeu: trebuie să murim faţă de propria noastră voie şi alegere când vine vorba cum şi unde ar trebui folosit trupul nostru de către El. Numai aşa putem cunoaşte voia Sa.

Recunoaşte că nu eşti indispensabil‏

 Cuvântul Săptămânal, Martie 2012 (3)

   - Zac Poonen

Nimeni nu e de neînlocuit în biserica lui Hristos. Lucrarea lui  
Dumnezeu poate merge mai departe liniştită fără noi. De fapt, ea poate  
continua chiar mult mai bine fără contribuţia acelor oameni îngâmfaţi  
care se consideră de neînlocuit! Trebuie să recunoaştem în permanenţă  
acest fapt. Am citit odată despre o reţetă de a smeri sufletul oricui  
s-ar considera „indispensabil”! Se spunea să umple o găleată cu apă şi  
să-şi afunde în ea mâna până la încheietură – şi apoi s-o scoată. Apa  
lipsă va reprezenta măsura în care i se va simţi lipsa când el nu va  
mai fi!! Darurile noastre sunt folositoare bisericii; dar nimeni nu  
este indispensabil.
 
Trebuie să fim dispuşi să ne retragem în fundal ori de câte ori ne  
cheamă Dumnezeu la aceasta. Însă, lucrătorul creştin ego-centrat nu va  
accepta niciodată aceasta. El va dori să-şi menţină poziţia cât mai  
mult posibil. Numeroşi astfel de „lideri creştini” dispar astăzi în  
„tronourile” lor, îngreunând lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu ştiu ce  
înseamnă să se retragă în fundal şi să lase pe altcineva să le ia locul.
 
Poate că ai auzit zicala că succesul fără un succesor este un eşec.  
Isus a mărturisit aceasta, pregătindu-şi oamenii să ducă mai departe  
lucrarea Lui. În 3 ani şi jumătate El îi instruise pe alţii care să  
preia conducerea lucrării Lui. Ce exemplu de urmat pentru noi!
 
Pavel a recunoscut necesitatea instruirii altor oameni care să  
continue lucrarea sa. În 2 Timotei 2:2, el i-a spus lui Timotei: „Şi  
ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la  
oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (a  
patra generaţie). Ce spunea de fapt Pavel era: „Trebuie să te asiguri  
că încredinţezi această comoară altora. Să nu împiedici vreodată  
oamenii mai tineri decât tine să ajungă sus.” Chiar şi oamenii de  
afaceri recunosc principiul potrivit căruia „succesul fără un succesor  
este un eşec”. Însă, numeroşi lideri creştini nu recunosc aceasta. Cu  
adevărat, „fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai  
înţelepţi decât fiii luminii” (Luca 16:8).
 
Cu siguranţă nu e vorba de altceva decât de egocentrism când un om  
ajunge să fie gelos pe cineva mai tânăr care poate face lucrurile mai  
bine decât el. Cain a fost gelos pe faptul că Dumnezeu îl primise pe  
Abel iar pe el îl respinsese. Dacă Abel ar fi fost mai mare decât el,  
poate că ar fi suportat. Dar tocmai faptul groaznic că fratele lui mai  
tânăr era mai bun decât el, aceasta l-a făcut suficient de furios ca  
să-l ucidă pe Abel.
 
Vedem acelaşi lucru în cazul lui Iosif şi al fraţilor săi. Iosif a  
primit revelaţii divine şi aceasta i-a făcut pe toţi cei zece fraţi  
mai mari să plesnească de invidie – atât de invidioşi încât au vrut  
să-l ucidă.
 
Împăratul Saul a fost gelos pe tânărul David pentru că femeile au  
cântat: „Saul a ucis cu miile dar David a ucis cu zecile de mii”. Din  
acea zi s-a hotărât să-l ucidă. Istoria umanităţii – şi, vai! istoria  
bisericii creştine deopotrivă – abundă cu aceeaşi poveste de  
nenumărate ori.
 
În acelaşi fel, fariseii bătrâni au fost geloşi pe popularitatea  
tânărului Isus din Nazaret, hotârându-se să-L răstignească, cu orice  
preţ.
 
Pe de altă parte, ce contrast înviorător este să ne uităm la un om ca  
Barnaba din Noul Testament. El era un lucrător experimentat care l-a  
luat pe noul convertit Pavel sub aripa sa, când nimeni altcineva nu  
l-ar fi acceptat. Barnaba l-a adus în biserica din Antiohia şi l-a  
încurajat. În Faptele Apostolilor, capitolul 13, citim că Barnaba şi  
Pavel au plecat împreună într-o călătorie misionară. Şi când Barnaba a  
văzut că Dumnezeu l-a chemat pe acest lucrător tânăr, Pavel, într-o  
lucrare mai mare decât a lui, el s-a retras de bunăvoie şi s-a pierdut  
elegant în fundal. Iar expresia „Barnaba şi Pavel”, din cartea Faptele  
Apostolilor, se schimbă aproape de neobservat în „Pavel şi Barnaba”.  
Biserica creştină are de suferit în zilele noastre pentru că puţini  
sunt aceia ca Barnaba care să ştie ce înseamnă să te retragi şi să-l  
laşi pe altul să se distingă. Suntem gata să ne retragem când este  
vorba de chestiuni fără nicio importanţă. Când este să ieşim pe o uşă,  
de exemplu, nu ne supărăm să ne retragem şi să-i permitem altuia să  
iasă primul. Dar în chestiunile care contează – cum ar fi poziţia şi  
conducerea în biserica creştină – nu mai suntem aşa de prompţi ca să  
ne retragem. Viaţa sinelui nostru este foarte înşelătoare. Putem  
manifesta o falsă smerenie în lucrurile care nu contează. Dar, în  
chestiunile importante ne putem vedea pe noi înşine aşa cum suntem cu  
adevărat.
 

Mândria este mai periculoasă decât adulterul

Cuvântul Săptămânal, Martie 2012 (2)
Christian Fellowship Church, Bangalore, India

    - Zac Poonen

În Obadia, capitolul 1, Obadia a vorbit despre judecata lui Dumnezeu  
asupra Edomului. Edomul face trimitere la carnea noastră. Prin urmare,  
această profeţie simbolizează distrugerea cărnii. Se vorbeşte aici  
despre mândria Edomului. „Mândria inimii tale te-a înşelat, pe tine,  
care locuieşti în crăpăturile stâncilor şi domneşti în înălţime; de  
aceea, tu zici în tine însuţi: „Cine mă va arunca la pământ?” dar,  
chiar dacă te-ai înălţa ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşeza cuibul  
între stele, tot te voi arunca jos şi de acolo, zice Domnul.”  
(versetele 3, 4).
 
Carnea caută întotdeauna să se înalţe. Dar Dumnezeu este hotărât să  
distrugă complet acea mândrie. Dacă ar veni hoţii noaptea să te  
jefuiască ei n-ar lua totul. Dar aici, „Vai! Ce scormonit este Esau!  
Cum i s-au descoperit comorile!” (versetul 6). Aplicaţia acestui lucru  
pentru noi este că fiecare colţişor care se numeşte „carne” în noi,  
orice patimă a cărnii va fi total distrusă şi învinsă de puterea  
Duhului.
 
Edom era pedepsit datorită violenţei pe care o exercitase asupra  
rudelor lui apropiate pentru că, în momentul în care Israel se afla în  
cea mai mare strâmtorare, când fuseseră luat captiv, el l-a părăsit,  
stând deoparte şi refuzând să ridice un deget ca să-l ajute când  
invadatorii îi prădau bogăţiile (versetele 10,11). El acţionase ca şi  
când şi el era vrăjmaşul Israelului. Edom n-a făcut nimic să ajute  
Israelul.
 
Există păcate de comitere după cum şi păcate de omitere. Adesea, când  
ne gândim la păcat, ne gândim numai la păcatele pe care le-am comis.  
Remarcaţi în povestea Bunului Samaritean că preotul şi levitul n-au  
comis niciun păcat. Ei nu l-au bătut pe omul rănit. Păcatul lor a fost  
că n-au ridicat niciun deget ca să-l ajute pe omul nevoiaş. Realizăm  
noi oare că a nu ajuta o persoană nevoiaşă este păcat? Acesta este un  
păcat al omiterii. Edom NU a făcut ceea ce trebuia să facă - şi Domnul  
a luat în serios acel comportament. Al doilea păcat al lui Edom a fost  
faptul că s-a bucurat de capturarea Israelului (versetul 12). Când  
cuiva i se întâmplă ceva rău, care nici ţie nu ţi-ar cădea bine, te  
bucuri? Acela este un păcat. Nu trebuie să ne bucurăm de nenorocirea  
altcuiva. Dar aceasta n-a fost tot. Edom i-a atacat pe acei israeliţi  
neajutoraţi şi i-a nimicit la răspântii (versetul 14). I-a ajutat pe  
duşmanii Israelului. În final, Domnul a vorbit despre refacerea  
Israelului. Aproape toţi prorocii au vorbit despre reconstituire.  
Ierusalimul va deveni într-o zi un loc de refugiu pentru toţi cei  
salvaţi (versetul 17). Va fi un loc sfânt. Iar poporul Israel se va  
întoarce să-şi revendice moştenirea. În acel timp, Israelul va deveni  
un foc arzând pentru Domnul, iar Edomul miriştea. „Cei care îi vor  
salva se vor sui pe Muntele Sionului, ca să judece muntele lui Esau  
(carnea). Şi împărăţia va fi a Domnului!” (versetul 21).
 
Astăzi, Dumnezeu ne-a chemat să fim acei salvatori, vestindu-L pe  
Dumnezeu oamenilor rătăciţi: „Iată Împăratul vostru” şi chemându-i să  
se întoarcă la El.
 
Care a fost cauza căderii lui Edom? „Mândria inimii tale te-a înşelat”  
(versetul 3). Când suntem mândri ne expunem singuri la înşelăciune  
spirituală – întrucât mândria este natura intrinsecă a lui Satan,  
înşelătorul. În momentul în care devii mândru de ceva – înfăţişare,  
inteligenţă, spiritualitate, cunoaşterea Bibliei, orice – imediat  
diavolul te ia de mână şi-ţi spune: „Tu şi eu suntem în părtăşie  
acum”. Pe de altă parte, Isus Hristos a fost cel mai smerit Om care a  
umblat vreodată pe pământ; şi în momentul în care te smereşti, ajungi  
în părtăşie cu El.
 
Mândria este mai periculoasă decât adulterul pentru că adulterul este  
un păcat exterior – iar păcatele care sunt exterioare şi evidente nu  
sunt aşa de grave ca păcatele care sunt ascunse. Obadia îi avertizează  
pe aceia care se complac în mândria lor că sunt înşelaţi. Să învăţăm  
din acest scurt îndemn să ne preocupăm de cei din jurul nostru care se  
află în robia cărnii lor şi să-L facem cunoscut lor pe Domnul Isus  
care-i poate elibera definitiv. 

Mireasa S-a pregătit

Cuvântul Săptămânal, Martie 2012 (1)

Christian Fellowship Church, Bangalore, India

   - Zac Poonen 

Citim în Apocalipsa 19: 5-7: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un  
glas, care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi  
care vă temeţi de El, mici şi mari!” Şi am auzit, ca un glas de gloată  
multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice,  
care zicea: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a  
început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne înveselim, şi să-I dăm  
slavă! Căci a venit nunta Mielului; mireasa Lui s-a pregătit, şi i s-a  
dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat.”
 
Remarcaţi că nu spune că Domnul a pregătit mireasa. Nu. Spune că  
„mireasa Lui s-a pregătit”. NOI suntem aceia care trebuie să ne  
pregătim singuri pentru venirea Domnului. Mulţi credincioşi ştiu că  
dacă umblăm în lumină după cum Dumnezeu este în lumină, sângele lui  
Hristos ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7). Dar aceasta este  
doar o faţetă a adevărului. Cealaltă parte a adevărului este aceea că  
şi noi trebuie să ne curăţim singuri. Acesta este modul în care s-a  
pregătit mireasa. În Apocalipsa 19:8, de asemenea e scris: „şi i s-a  
dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat. Inul subţire  
sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.”
 
Formularea „i s-a dat” arată clar că este vorba de un dar de la  
Dumnezeu. Aceasta ne învaţă că, până şi dorinţa şi capacitatea de a ne  
curăţa singuri este un dar de la Dumnezeu. Dumnezeu este „Acela care  
lucrează în noi şi ne dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi  
înfăptuirea” (Filipeni 2:13). Noi nu putem să ne atribuim meritul  
pentru aceasta, nici nu ne putem lăuda faţă de alţi credincioşi în  
vreun fel. Omul evlavios este un om smerit care dă lui Dumnezeu toată  
slava pentru orice lucru bun găsit în el. El ştie că nimic bun nu se  
află în carnea lui.
 
Dacă această îmbrăcare este un dar, atunci de ce n-o primeşte toţi?  
Pentru că Dumnezeu nu forţează pe nimeni să primească darurile Lui.  
Chiar şi darurile Lui nu pot fi primite decât de aceia care răspund  
Cuvântului Său.
 
Aici, inul subţire nu este neprihănirea lui Hristos ci, „faptele  
neprihănite ale sfinţilor”. Este adevărat că neprihănirea lui Hristos  
ne este atribuită de îndată ce suntem născuţi din nou (Romani 4:22-24;  
1 Corinteni 1:30). Dar, ni se spune totodată că „cerinţa dreaptă a  
legii (ar trebui apoi) să fie împlinită în noi (în lăuntrul nostru)”  
(Romani 8:4). Iată care este aici rochia miresei: „faptele neprihănite  
ale sfinţilor”. Acesta este un lucru atât de limpede în Apocalipsa  
19:8, încât cineva trebuie să fie orb ca noaptea să nu-l vadă.
 
Faptele ei neprihănite îi sunt îmbrăcămintea. Ea şi-a obţinut-o luând  
în serios poruncile Domnului de a se curăţi şi de a se purifica  
singură. Ea şi-a dus până la capăt mântuirea „cu frică şi cutremur”  
(Filipeni 2:12). De fiecare dată când şi-a îmbunătăţit mântuirea cu  
frică şi cutremur în puterea Duhului Sfânt, ea a mai adăugat o  
cusătură, ca să zicem aşa, la îmbrăcămintea de nuntă. Peste ani, şi-a  
ţesut întreaga îmbrăcăminte.
 
Ce se întâmplă, însă, cu un creştin care ia toate acestea în mod  
nepăsător, spunând: „Sângele lui Isus m-a curăţit. Deci sunt foarte  
bine”. Unor asemenea creştini Domnul le spune: „Iată, Eu vin ca un  
hoţ. Ferice de cel care veghează şi îşi păzeşte hainele, ca SĂ NU  
UMBLE GOL ŞI SĂ NU I SE VADĂ RUŞINEA” (Apocalipsa 16:15).
 
Aţi văzut vreodată vreo mireasă venind dezbrăcată la nunta ei? Domnul  
Îşi avertizează oamenii să nu cumva să fie găsiţi dezbrăcaţi –  
dezbrăcaţi pentru că nu au îmbrăcăminte de nuntă. Ei n-au nicio faptă  
neprihănită care să le aparţină.
 
Înşelăciunea Babilonului, atracţia imoralităţii, farmecul pe care  
Babilon l-a exercitat asupra unui număr atât de mare de creştini este  
acesta: „Nu te îngrijora. Eşti îmbrăcat cu neprihănirea lui Hristos.  
Chiar nu contează cum trăieşti.” Iacov ne avertizează cât se poate de  
clar că, fără fapte, credinţa este moartă. Cu toate acestea, Babilonul  
i-a împiedicat pe credincioşi să ia în serios aceste avertismente.
 
Există o diferenţă între neprihănirea noastră, care este ca o haină  
mânjită în ochii lui Dumnezeu (Isaia 64:6), şi neprihănirea lucrată în  
noi în puterea Duhului Sfânt, pe măsură ce luăm crucea şi umblăm pe  
urmele lui Isus în viaţa de zi cu zi. Cea din urmă neprihănire este  
haina de nuntă. Când venim pentru prima dată la Isus, tot ce avem ca  
îmbrăcăminte sunt zdrenţele murdare ale propriei noastre neprihăniri  
şi purtăm unele zdrenţe şi mai murdare ale păcatelor noastre. Dar când  
ne naştem din nou, în primul rând, Dumnezeu ne îndreptăţeşte –  
atribuindu-ne neprihănirea lui Hristos (Romani 3:24; 4:5). Apoi El  
scrie legile Lui în inimile noastre (Romani 8:4). Aceasta are drept  
urmare faptul că acea neprihănire devine treptat veşmântul nostru  
exterior şi caracterul nostru vizibil ajunge să fie Hristic.
 
Veşmântul miresei este făcut din in subţire, strălucitor şi curat. Ce  
contrast este între simplitatea ei şi rochia ţipătoare, stacojie şi  
podoabele de aur ale prostituatei. În ”Psalmul Nunţii” (Psalmul 45),  
citim despre Domnul, Mirele nostru, ca El „a iubit dreptatea şi a urât  
răutatea” (Psalmul 45:7). Iar mireasa este descrisă astfel: „Fiica  
împăratului este plină de glorie ÎNĂUNTRU” (Psalmul 45:13). Ea are un  
duh blând şi liniştit (1 Petru 3:4). Şi în aceste veşminte lăuntrice  
„ea va fi adusă Împăratului” (Psalmul 45:14). Ceea ce se va împlini în  
Apocalipsa 19:8.
 

De acord cu Dumnezeu

"Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte si sa dea inletepciune in neprihanire" (2 Timotei 2:16)

Tu spui...	Dumnezeu spune...
Este imposibil....	“...ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu” (Matei 18:27
Sunt obosit....	“dar cei ce se incred in Domnul isi innoiesc Puterea, ei zboara ca vulturii; alearga si nu obosesc, umbla si nu ostenesc.”  (Isaia 40:31)
Nimeni nu ma iubeste....	“Te iubesc cu o iubire vesnica...”  (Ieremia 31:3)
Nu pot merge mai departe....	“Harul Meu iti este de ajuns...” (2 Corinteni 12:9)
Nu stiu ce sa fac....	“Recunoaste-L in toate caile tale si El iti va Netezi cararile.” (Proverbe 3:6)
Nu pot....	Poti totul in Hristos
Nu merita...	spune “sa nu obosim in facerea binelui, caci la vremea potrivita vom secera”
Nu ma pot ierta...	Poti, fiindca Eu te-am iertat (Efeseni 4:32)
Oare ce voi face....??	El spune “Eu voi ingriji de toate nevoile tale” (Filipeni 4:9)
Mi-e frica....	Eu nu ti-am dat “un duh de frica, ci de putere, de dragoste si de chibzuinta.” (2 Timotei 1:7)
Nu pot rezolva problema aceasta....	“Incredinteaza-ti soarta in mana Domnului, si El te va sprijini.” (Psalmul 55:22)
Nu am suficienta credinta....	Eu iti voi da credinta
Nu sunt destul de destept....	Iti voi da intelepciune
Sunt singur....	Nicidecum n-am sa te las, nu nici un chip nu te voi parasi” (Evrei 13:5)

Slujindu-L pe Domnul cu bucurie

Cuvântul Săptămânal, Februarie 2012

- Zac Poonen

Există un verset frumos pe care doresc să vi-l arăt. El mi-a  
binecuvântat inima cu mulţi ani în urmă, când eram tânăr credincios.  
Este Geneza 29:20: „Iacov a slujit şapte ani pentru Rahela; şi anii  
aceştia i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea.”
 
Ceea ce făcea Iacov nu era o slujbă de birou. Era muncă grea la câmp,  
având grijă de oi. Era nevoit să muncească în timpul zilei sub soarele  
dogoritor şi să doarmă afară, în frigul nopţii. Şi-a pierdut chiar şi  
sănătatea. Dar cu toatea acestea, se spune că el a simţit cei şapte  
ani ca şi când ar fi fost pentru el doar câteva zile. Totul pentru că  
iubirea lui Iacov pentru Rahela era foarte pasională şi foarte  
puternică.
 
Şi eu m-am gândit: „Dacă Iacov a putut sluji în felul acesta pentru o  
femeie, cum ar trebui să-L slujesc eu pe Domnul care m-a iubit atât de  
mult încât Şi-a dat viaţa pentru mine?” Şi am spus: „Doamne, eu vreau  
să fie aşa şi în viaţa mea şi în slujirea mea pentru Tine. Mulţi ani  
de suferinţă, de durere şi confuzie să-mi pară doar ca vreo câteva  
zile, pentru că Te iubesc cu toată inima mea.” I-am spus aceasta lui  
Dumnezeu cu mai mult de 40 de ani în urmă. Astăzi, pot să mărturisesc  
că, după mai mult de patru decenii de slujire pentru Domnul (dintre  
care 34 de ani în lucrare creştină permanentă), toţi aceşti ani au  
fost doar ca vreo câteva zile pentru mine.
 
Şi acum spun: „Doamne, mai dă-mi cel puţin încă 29 de ani de sănătate  
ca să Te slujesc.” Şi aceştia vor fi tot ca vreo câteva zile în plus!  
N-ar fi fost posibil să am această atitudine dacă aş fi fost un  
afacerist creştin urmărind să facă bani.
 
Cel mai minunat lucru din lume este să-L slujeşti pe Domnul. Nimic nu  
poate egala aceasta. Şi, când am început să-L slujesc pe Domnul, am  
hotărât că nu-L voi sluji pentru bani, onoare, poziţie, acceptare sau  
glorie, ci doar pentru că Îl iubesc pe El care m-a iubit mai întâi.
 
Găseşti că truda ta pentru Domnul este anostă? Simţi aşa pentru că tu  
nu-L iubeşti pe Domnul cu toată inima ta.