Dumnezeu dă cele mai bune daruri celor care nu le merită

Cuvântul Săptămânal, Aprilie 2012 (5)

  - Zac Poonen

       Există un motiv pentru care mulţi credincioşi nu sunt umpluţi cu Duhul Sfânt. Şi anume faptul că ei încearcă să-L câştige. Încearcă să fie vrednici de El. De asemenea, mulţimi de oameni sinceri din multe religii caută în acelaşi fel iertarea păcatelor. De ce nu primesc iertarea? Pentru că ei încearcă s-o câştige.

Cum ai primit iertarea păcatelor tale? Ai câştigat-o sau ai meritat-o? A venit o zi în viaţa ta când ai realizat că niciodată nu ai merita iertarea lui Dumnezeu. Atunci ai venit la Isus, nu ca un creştin, ci ca un păcătos. Şi păcatele tale au fost iertate imediat. Ca să primim plinătatea Duhului, trebuie să venim în acelaşi fel.

Sunt numeroşi creştini astăzi care postesc şi se roagă, aşteptând să primească plinătatea Duhului Sfânt. Nu e nimic rău în practicarea acestor lucruri. Ele toate sunt bune. Dar, dacă faci oricare din aceste lucruri cu scopul de a deveni vrednic să primeşti plinătatea Duhului, atunci te afli pe calea greşită.

Când nu primeşti plinătatea Duhului, poţi ajunge să-L întrebi pe Dumnezeu: „Doamne, am postit şi m-am rugat şi am aşteptat. De ce nu m-ai umplut?” Însă, niciodată n-ai putea câştiga sau merita Duhul Sfânt, la fel cum niciodată nu poţi câştiga sau merita iertarea păcatelor. Amândouă sunt darurile lui Dumnezeu. Iar tu nu-I poţi plăti pentru niciunul. Trebuie să le iei gratuit – ori, dacă nu, niciodată nu le vei primi.

Darurile lui Dumnezeu sunt toate gratuite, dar omul face greşeala să încerce să-I plătească lui Dumnezeu pentru ele şi aşa nu mai primeşte niciunul. Dacă încerci să devii vrednic să primeşti darurile lui Dumnezeu, atunci nu le poţi primi. Acesta ar putea fi, probabil, principalul motiv pentru care nu ai fost încă umplut cu Duhul Sfânt.

Când Isus era pe pământ, fariseii gândeau că ei meritau iertarea păcatelor mai mult decât oricine altcineva. Dar n-au primit-o – şi au mers în Iad. Pe de altă parte, păcătoşi notorii, ca Maria Magdalena, au primit imediat iertarea păcatelor. Un tâlhar, care dusese o viaţă de păcat, a fost iertat într-o clipă şi a mers în Rai chiar în noaptea când a fost răstignit.

Dumnezeu dă cele mai bune daruri ale Lui celor care nu le merită. Aceia care au venit să lucreze în vie la cel din urmă ceas, ştiau că nu meritau nimic şi de aceea au fost primii plătiţi. Dar cei care veniseră devreme, care simţeu că îşi merită răsplata, au sfârşit ultimii.

În povestea fiului risipitor, citim că tatăl purta un inel. Într-o zi, şi l-a scos şi i l-a dat fiului său mai tânăr care-şi risipise toată averea. De ce nu i l-a dat fiului mai mare? Pentru că fiul mai mare era plin de sine. În ochii oamenilor, fiul mai mare merita acel inel, dar tatăl l-a dat fiului său mai mic.

Aceasta este calea lui Dumnezeu. El face lucruri de felul acesta ca să umilească mândria omului, astfel încât nimeni să nu se poată lăuda în prezenţa Lui. Căile Lui nu sunt căile noastre şi gândurile Lui nu sunt gândurile noastre.  

Dumnezeu locuieşte într-o casă unde este pace

Cuvântul Săptămânal, Aprilie 2012 (4)

   - Zac Poonen 

      Dumnezeu locuieşte într-o casă unde este pace. Când Isus Şi-a trimis ucenicii în diferite locuri ca să predice, El le-a spus, în Luca 10:5-7, să caute o casă unde era pace. Şi când ar fi găsit o casă de acest fel, trebuiau să stea numai acolo şi să nu mai caute altă casă. De ce i-a îndrumat El astfel? Pentru că ştia că nu vor găsi multe case unde să fie pace.

Dumnezeu locuieşte într-o casă unde nu e nicio luptă. Pentru ce se luptă între ei, în toate situaţiile, soţii şi soţiile? În principal, pentru lucruri materiale – nişte chestiuni pământeşti care nu merg bine. Lucrurile vor merge prost în această lume, dar când ceva merge prost, aminteşte-ţi că singurul lucru grav este păcatul. Toate celelalte lucruri sunt secundare şi neimportante. Sper ca fiecare soţ şi soţie să vadă clar acest lucru: că singurul lucru care este grav e păcatul. Dacă purtaţi amărăciune tot timpul şi nu vorbiţi unul cu altul datorită problemelor pământeşti, acest lucru va îndurera inima lui Dumnezeu. Permiteţi-mi să vă împărtăşesc această fărâmă de înţelepciune: Urâţi păcatul – deoarece acesta este singurul lucru care vă poate distruge căsnicia. Ţineţi cont de următorul lucru: casa voastră trebuie să fie un sanctuar pentru Dumnezeu. Şi, dacă intervine ceva care tulbură pacea din casa ta, ea nu va mai fi un sanctuar.

Îmi doresc ca în tot ceea ce facem să spunem: „Doamne, nu ne interesează dacă oamenii sunt sau nu fericiţi cu noi. Tu eşti fericit? Este ceva în viaţa noastră, în gândurile noastre sau în atitudinea noastră unul faţă de celălalt care Te face nefericit pe Tine? Noi vrem ca Tu să fii fericit în casa noastră. Vom evalua totul în viaţa noastră prin această întrebare: Îi va face plăcere acest lucru Domnului”. Vă puteţi imagina cum va fi atunci casa voastră? Va avea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu care strălucea deasupra cortului. Şi oamenii vor fi atraşi către Dumnezeul Cel Viu prin casa voastră.

Dumnezeu locuieşte acolo unde amândoi, atât soţul, cât şi soţia, sunt gata să renunţe la drepturile lor de dragul păcii. A venit odată un cuplu la mine, aflându-se în drum să prindă un tren, şi mi-au spus: „Frate Zac, poţi să ne dai o povaţă în două minute?” Am spus: „Sigur. Iat-o: Fiţi întotdeauna gata să vă cereţi iertare unul altuia; şi întotdeauna gata să vă iertaţi unul pe celălalt.” Dacă suntem gata să cerem iertare imediat ce am făcut ceva rău şi suntem gata să şi iertăm imediat ce persoana de lângă noi ne cere iertare, pot să vă dau garanţie scrisă că, în fiecare zi, casele noastre vor fi case de pace. 

Dar trebuie să fim foarte sensibili cu privire la acest aspect. Dacă ne intră un ţepuş în picior, nu aşteptăm nici măcar o secundă până să-l scoatem. În acelaşi fel, imediat ce simţim vreo tulburare în inimă, trebuie s-o îndepărtăm numaidecât. Este un ţepuş; şi ne va distruge. Ne va contamina inima mai mult decât ne-ar putea infecta un ţepuş piciorul. Urmăreşte pacea cu orice preţ. Nu contează ce altceva am putea pierde – bani sau orice altceva. Acele lucruri nu sunt la fel de importante ca pacea. Sper ca toţi soţii şi soţiile să recunoască că, dacă ar fi să pună în balanţă pacea şi banii, pacea ar cântări mult mai mult decât banii. Reţineţi acest lucru!

Merge ceva prost în casa noastră într-o zi? S-a ars mâncarea? Nu contează. Ce contează că nu putem mânca o mâncare pentru că s-a ars? Poate că aceasta ne va menţine mai viguroşi şi mai sănătoşi şi poate ne va face chiar mai spirituali! Dar dacă ne supărăm din această cauză, atunci diavolul a câştigat!

Amintiţi-vă ce s-a întâmplat cu primul cămin pe care l-a întemeiat Dumnezeu. Diavolul de-abia aştepta, pe furiş, încercând să pătrundă între Adam şi Eva. Şi a reuşit. A reuşit să intre şi între Iov şi soţia lui. Şi a reuşit să intre la fel de bine şi între Isaac şi Rebeca.

Niciodată voia lui Dumnezeu nu este ca Satan să intre între un soţ şi o soţie.

Christian Fellowship Church, Bangalore, India
http://www.cfcindia.com 

Un avertisment important către toţi bărbaţii

Cuvântul Săptămânal, Aprilie 2012 (3)

   - Zac Poonen

     În Judecători, capitolul 13, citim despre familia lui Manoah că nu aveau niciun copil. Îngerul Domnului li s-a arătat într-o zi şi le-a spus că vor avea un fiu care va trebui crescut ca un nazireu. S-a născut Samson. Domnul l-a binecuvântat şi Duhul lui Dumnezeu a început să se mişte asupra lui (Judecători 13:25) - ungerea – acesta fiind secretul puterii tututor acestor lideri. Dar, din nefericire, citim că şi Samson a căzut, foarte devreme în viaţă. Ori de câte ori vedea o femeie frumoasă, pur şi simplu nu-şi putea controla pofta trupească. Uita cu totul de chemarea lui de a-I sluji Domnului şi se ducea după acea femeie – nu conta pentru el dacă era o evreică sau o păgână, atâta timp cât femeia arăta bine! Aceasta a fost slăbiciunea lui de-a lungul întregii vieţi. Fără îndoială că Dumnezeu l-a folosit, dar el avea o slăbiciune groaznică pentru femeile drăguţe – asemenea unei mulţimi de predicatori din zilele noastre. Comportamentul lui Samson se află într-un mare contrast cu cel al lui Iosif. Iosif a trăit înainte ca Legea să fi fost dată şi el a avut mult mai puţină revelaţie cu privire la căile lui Dumnezeu decât Samson. Cu toate acestea, el a rămas credincios lui Dumnezeu în mod repetat – şi de aceea, timp de mii de ani, a fost un exemplu remarcabil pentru toţi bărbaţii tineri. Samson, pe de altă parte, timp de mii de ani, a fost un avertisment la fel de remarcabil către toţi bărbaţii!

Citim în Judecători 14:5,6: „Samson s-a pogorât împreună cu tatăl său şi cu mama sa la Timna. Când au ajuns la viile din Timna, iată că i-a ieşit înainte un leu tânăr mugind. Duhul Domnului a venit peste Samson; şi, fără să aibă ceva în mână, Samson a sfâşiat pe leu cum se sfâşie un ied.” Ca şi cum am rupe o bucată de hârtie, Samson a rupt în bucăţi acel leu. El a fost atât de smerit cu privire la acea întâmplare, încât n-a spus nimănui – nici măcar tatălui şi mamei sale. Samson ştia că puterea Duhului Sfânt era cea care-l făcuse capabil de acea faptă. În Judecători 14: 10, citim că tatăl lui s-a pogorât s-o întâlnească pe femeia pe care o plăcea Samson şi l-a dus pe Samson să se însoare cu ea. Aceasta a fost o neascultare directă de Legea lui Dumnezeu care poruncise clar că israeliţii nu trebuiau să se căsătorească niciodată cu pagânii. Viaţa lui Samson a fost una de tipul sus-jos – uneori sus, dar de cele mai multe ori jos. Citim în Judecători 16:1 că s-a pogărât în Gaza. Acolo a văzut o prostituată şi i-a plăcut, preacurvind cu ea. Când a fost prins, el a scos din ţâţâni porţile cetăţii cu amândoi stâlpii şi a plecat cu ei pe umeri! Mai târziu, a întâlnit o altă femeie de-a filistenilor, care se numea Dalila şi s-a îndrăgostit de ea (Judecători 16:4). Cu siguranţă că de o mulţime de ori Dumnezeu i-a vorbit conştiinţei lui, dar el n-a ascultat. Probabil că jubila văzând că Dumnezeu îl FOLOSEA – la fel cum fac mulţi astăzi. În ziua din urmă, mulţi vor veni la Domnul şi Îi vor aminti de timpul când El i-a folosit în diverse lucrări. Dar Domnul îi va trimite pe toţi în focul iadului, pentru că în vieţile lor private au răit în păcat (Matei 7:22,23). Dacă noi continuăm să respingem din conştiinţa noastră avertismentele blânde ale lui Dumnezeu, şi noi ne putem distruge singuri la fel ca toţi acei lucrători.

Samson şi-a pus în cele din urmă capul în poala Dalilei şi i-a dezvăluit secretul puterii lui. Ea i-a tăiat imediat părul şi acela a fost finalul lucrării lui. Ce tragedie! Un om care era un salvator atât de puternic, a fost înrobit de propriile lui pofte şi patimi. Pavel spune, în 1 Corinteni 9:27: „Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” Living Bible parafrazează acest verset astfel: „îmi determin trupul să facă ceea ce trebuie să facă, iar nu ceea ce doreşte să facă”. Ceea ce înseamnă că trebuie să ne determinăm trupul să mănânce ceea ce trebuie să mănânce, iar nu ceea ce doreşte să mănânce; să se odihnească atât cât trebuie, iar nu cât de mult doreşte. Trebuie să ne controlăm ochii să se uite numai la ceea ce trebuie să se uite, şi nu la ceea ce vor ei să se uite. Trebuie să ne controlăm limba să vorbească numai ce trebuie să vorbească, iar nu ceea ce vrea ea să vorbească.

Dacă noi înşine nu ne controlăm patimile trupeşti, putem predica mesaje minunate şi să fim totuşi alungaţi de Domnul în ziua din urmă. De disciplinarea patimilor noastre trupeşti depind foarte multe. Acesta este mesajul pe care-l receptăm din povestea lui Samson, care avea o lucrare minunată binecuvântând foarte mulţi oameni, dar care, în final, a fost el însuşi descalificat. Foarte mulţi predicatori mari au căzut pradă femeilor frumoase. Nu fiţi impresionaţi de darurile pe care asemenea oameni le exercită sau de mărimea organizaţiilor lor!! Un lider care cade în păcat este un lucru mult mai serios decât un credincios care cade în acelaşi păcat. Cui i se dă mult, i se cere de asemenea mult.

Dacă nu eşti credincios relaţiei tale cu sexul opus, nu dezonora Numele lui Dumnezeu încercând să fii un bătrân sau un lider creştin. Nu-i păcăli pe oameni că eşti un om sfânt al lui Dumnezeu, când tu trăieşti de fapt în păcat. Într-o zi, Dumnezeu te va demasca public, dacă tu continui să trăieşti aşa. Poate crezi că eşti suficient de deştept să-ţi ascunzi păcatul. Dar pentru Dumnezeu nu eşti suficient de deştept. El te va afişa mai mult decât te-ai afişat tu până acum.  

Marea nevoie de lideri buni‏

Cuvântul Săptămânal, Aprilie 2012 (2)

  -Zac Poonen

Starea oamenilor lui Dumnezeu depinde de liderul lor. Majoritatea  
liderilor din creştinismul zilelor noastre nu sunt suficient de  
puternici ca să-i poată ţine pe oamenii lui Dumnezeu pe calea dreaptă  
şi îngustă, pentru că liderii înşişi nu-L cunosc pe Dumnezeu şi recurg  
uşor la compromisuri. Ei caută să le placă oamenilor şi să fie  
populari la fel ca Aron şi de aceea Dumnezeu nu poate susţine  
conducerea lor. Moise şi Iosua n-au căutat niciodată să fie populari.
 
„Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua, şi în tot  
timpul vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua şi care văzuseră  
toate lucrurile mari, pe care le făcuse Domnul pentru Israel”  
(Judecători 2:7). Dar când Iosua şi bătrânii din jurul lui au murit,  
nu s-a mai găsit niciun om temător de Dumnezeu care să-i poată  
înlocui. Şi aşa, „tot neamul acela de oameni a fost adăugat la  
părinţii lui, şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu  
cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel” (Judecători  
2:10). Nu mai era nimeni care să-L cunoască pe Dumnezeu.
 
După mulţi ani de umblare prin multe grupuri creştine, trebuie să spun  
că am întâlnit foarte puţini lideri creştini care-L cunosc cu adevărat  
pe Dumnezeu şi care să poată spune ca Ilie: „Stau înaintea Domnului  
Dumnezeu”. Majoritatea oamenilor din lucrarea creştină a timpului  
nostru sunt predicatori de meserie. Ei studiază Biblia şi obţin un  
certficat, găsesc pe cineva care să-i susţină şi încep apoi să-I  
„slujească lui Dumnezeu”. Poate exista ceva sacrificiu în vieţile lor  
şi chiar zel. Dar zelul, sacrificiul şi cunoştinţele nu sunt de niciun  
folos dacă o persoană nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Statisticile lucrării  
lor pot fi impresionante, dar calitatea convertirilor va fi una slabă,  
deoarece ei nu-L cunosc pe Dumnezeu. Pot spune că au credincioşi  
născuţi din nou în biserica lor. Dar sunt aceşti „credincioşi” ucenici  
ai lui Hristos? Există o diferenţă imensă între credincioşii  
duhovniceşti şi credincioşii carnali. Orice om al lui Dumnezeu ştie că  
este mai bine să ai o mică biserică de credincioşi duhovniceşti, decât  
una mare de credincioşi carnali. Este ca şi cum ai spune că e mai bine  
să ai câteva becuri de 1000 de waţi, decât o sută de becuri de zero  
waţi.
 
Suntem chemaţi să fim lumina lumii. Însă, intensitatea luminii noastre  
depinde de cât de mult Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă liderul nu-L  
cunoaşte pe Dumnezeu, nici oamenii nu-L vor cunoaşte pe Dumnezeu. Poţi  
studia Biblia şi o poţi preda şi membrilor din biserica ta, iar ei vor  
cunoaşte Biblia. Dar aceasta va fi ca şi cum ai preda chimia la o  
clasă de elevi. Aceasta nu-i va ajuta să-L cunoască pe Dumnezeu.  
Oamenii nu-L pot cunoaşte pe Dumnezeu acumulând informaţii Biblice.  
Poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu numai pe măsură ce treci prin încercări  
şi eşti pus la probă. În acele încercări trebuie să te smereşti şi să  
ai o dorinţă arzătoare în inimă pentru Dumnezeu. Acesta este modul în  
care-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu, iar nu participând la o strângere.  
Fără discuţie că avem nevoie să cunoaştem Scripturile, dar e necesar  
să mergem dincolo de Scripturi şi să căutăm să-L cunoaştem pe  
Dumnezeu. „Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor,  
vor rămâne tari, şi vor face mari isprăvi” (Daniel 11:32). Israeliţii  
nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi de aceea „au făcut atunci ce nu plăcea  
Domnului, şi au slujit Baalilor (Judecători 2:11). S-a întâmplat aşa  
pentru că Iosua murise şi acum nu mai era niciun lider temător de  
Dumnezeu care să-i conducă.
 
Istoria creştinismului din ultimii 2000 de ani este suprasaturată cu  
numeroase exemple de oameni pe care Dumnezeu i-a ridicat să înceapă o  
biserică sau o mişcare, care a adus o trezire spirituală în timpul  
vieţii lor. Dar, odată ce ei au murit, biserica (sau mişcarea) lor s-a  
degenerat la fel ca bisericile şi mişcările de dinaintea lor. Noua  
generaţie proclamă aceeaşi doctrină ca şi fondatorul şi aceeaşi teorie  
a sfinţirii, dar reprezentanţii nu mai sunt sfinţi cum a fost  
fondatorul. Mulţi dintre ei pretind că au acelaşi „botez în Duhul  
Sfânt” pe care l-a avut fondatorul. Dar viaţa şi lucrarea lor nu au  
aceeaşi ungere. Lipseşte ceva. Atunci Dumnezeu trebuie să ridice un  
alt om şi să înceapă ceva cu totul nou.
 
Dumnezeu Şi-a făcut întotdeauna lucrarea Sa cea mai importantă în  
biserică prin oameni izolaţi pe care El i-a ridicat în generaţii  
diferite, în ţări diferite. În jurul unui asemenea om Dumnezeu adună  
laolaltă alţi câţiva oameni care sunt preocupaţi nu atât de mărime,  
cât de calitate – de o mărturie pură pentru Dumnezeu în generaţia lor.  
Eu cred că biserica are nevoie de mulţi asemenea bărbaţi şi femei. 

Zidirea bisericii presupune sacrificiu

Cuvântul Săptămânal, Aprilie 2012 (1)

  -Zac Poonen

„Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni  
5:25). Pentru a zidi biserica, noi trebuie s-o iubim în acelaşi mod în  
care a iubit-o Isus. Nu este suficient să ne oferim timpul şi banii.  
Trebuie să ne dăm pe NOI ÎNŞINE – viaţa sinelui nostru.
 
Când Dumnezeu a vrut să-Şi descrie dragostea Sa pentru om, El nu Şi-a  
putut-o compara decât cu un singur exemplu pământesc – dragostea unei  
mame pentru copilul ei nou-născut (Vezi Isaia 49:15). Dacă urmăreşti o  
mamă, vei vedea că dragostea ei pentru propriul bebeluş este plină de  
spiritul sacrificiului. Din zori şi până seara târziu, şi de-a lungul  
întregii nopţi, o mamă se sacrifică, şi se sacrifică şi se tot  
sacrifică pentru copilaşul ei; iar ea nu primeşte nimic în schimb.  
Pentru copilul ei, îndură cu bucurie durere şi discomfort, an după an,  
fără să aştepte ceva în schimb. În acest mod ne iubeşte şi Dumnezeu pe  
noi. Şi aceasta este natura pe care El doreşte să ne-o dăruiască şi  
nouă. Dar este imposibil de găsit o părtăşie undeva în lumea aceasta  
despre care să se poată spune cu onestitate că toţi membrii se iubesc  
unii pe alţii în felul acesta. Majoritatea credincioşilor ştiu numai  
cum să-i iubească pe aceia care sunt de acord cu ei şi care se alătură  
grupului lor. Dragostea lor este omenească şi foarte departe de  
dragostea jertfitoare a mamelor!! Cu toate acestea, dragostea Divină  
este ţinta către care ar trebui să tindem.
 
Unei mame nu-i pasă dacă ceilalţi din jur sacrifică sau nu ceva pentru  
copilul ei. Ea însăşi se va sacrifica bucuroasă. În acelaşi fel, acela  
care vede biserica la fel ca pe propriul copilaş nu-i va păsa dacă  
ceilalţi din jur sacrifică sau nu ceva pentru biserică. El însuşi se  
va sacrifica bucuros şi NU va avea nicio nemulţumire sau pretenţie  
faţă de nimeni altcineva. Aceia care se plâng că alţii nu se sacrifică  
de dragul bisericii nu sunt mame, ci bone angajate. Astfel de bone au  
ore de lucru fixe şi se vor plânge când bona pentru următorul schimb  
de 8 ore nu vine la timp.
 
Însă, o mamă nu lucrează în schimburi de 8 ore pe zi. Ea lucrează  
zilnic o tură de 24 de ore – an după an – şi nici măcar nu este  
plătită. Chiar şi atunci când copilul ei are 20 de ani, munca mamei nu  
s-a sfârşit!! Numai mamele pot avea lapte pentru copilaşii lor în  
fiecare zi. Bonele nu pot produce lapte pentru bebeluşii de care  
îngrijesc. În acelaşi fel, aceia care sunt ca mamele în biserică vor  
avea întotdeauna un Cuvânt pentru copiii lor spirituali – la fiecare  
întâlnire. Mulţi bătrâni nu au niciun Cuvânt pentru biserică deoarece  
ei sunt bone, nu mame.
 
O mamă nu aşteaptă nicio plată de la copiii ei. Niciun copil nu-şi  
plăteşte vreodată mama pentru serviciul ei. De fapt, dacă ar fi să  
calculăm salariile care ar trebui plătite unei mame până la vârsta de  
20 de ani a unui copil, plecând de la plata unei bone pe oră, veţi  
ajunge la o valoare foarte mare!! Niciun copil nu şi-ar putea plăti  
vreodată mama!
 
Acum, întrebarea care ni se pune este: Cine e dispus să lucreze în  
felul acesta pentru Domnul şi pentru biserica Lui – fără să primească  
nicio plată, ci doar să se dea pe sine însuşi, zi de zi, an de an,  
până când vine Isus? Dacă Dumnezeu poate găsi undeva măcar o persoană  
cu acest spirit, El o va folosi să zidească biserica mult mai mult  
decât i-ar putea folosi pe 10 000 de credincioşi nehotărâţi, care  
încearcă să-I slujească fără spiritul sacrificiului.
 
Când se va întoarce Isus pe pământ iar tu vei sta înaintea Lui, vei  
avea vreun regret cu privire la modul în care ai trăit, sau vei putea  
să te uiţi înapoi la o viaţă petrecută cu folos pentru împărăţia lui  
Dumnezeu? Mulţi hoinăresc şi-şi irosesc vieţile pe pământ. Trezeşte-te  
înainte să fie prea târziu şi cere-I lui Dumnezeu să-ţi arate cum  
calea Lui este calea sacrificiului. Cine are urechi de auzit, să audă.
  

Predă-te lui Dumnezeu fără nicio rezervă‏

Cuvântul Săptămânal, Martie 2012 (4)

  - Zac Poonen

În Vechiul Testament, existau două clase de robi – robul şi servitorul angajat. Un rob, spre deosebire de servitorul angajat nu era niciodată plătit. El era cumpărat de stăpânul său la un preţ – şi, drept urmare, tot ceea ce era el şi tot cee ce deţinea aparţineau stăpânului său. Este ceea ce fiecare credincios trebuie să se recunoască a fi. Timpul nostru, banii noştri, talentele, familiile, posesiunile, minţile şi trupurile noastre – totul – aparţin Stăpânului şi Domnului nostru, pentru că toate sunt ale Lui prin dreptul de cumpărare de la Cruce (1 Corinteni 6:19, 20).

De aceea, în Romani 12:2, suntem sfătuiţi să ne aducem trupurile lui Dumnezeu, o dată pentru totdeauna, ca o jertfă vie, la fel ca jertfa arderii de tot din Vechiul Testament. Jertfa arderii de tot, spre deosebire de jertfa ispăşirii, era adusă lui Dumnezeu în întregime şi simboliza dedicarea totală a celui care o aducea faţă de Domnul. Când un om aducea o ardere de tot, nu mai primea nimic înapoi.

 

În Vechiul Testament, existau două clase de robi – robul şi servitorul angajat. Un rob, spre deosebire de servitorul angajat nu era niciodată plătit. El era cumpărat de stăpânul său la un preţ – şi, drept urmare, tot ceea ce era el şi tot cee ce deţinea aparţineau stăpânului său. Este ceea ce fiecare credincios trebuie să se recunoască a fi. Timpul nostru, banii noştri, talentele, familiile, posesiunile, minţile şi trupurile noastre – totul – aparţin Stăpânului şi Domnului nostru, pentru că toate sunt ale Lui prin dreptul de cumpărare de la Cruce (1 Corinteni 6:19, 20).

Dumnezeu putea face orice dorea cu acea jertfă. Ea simboliza Crucea Calvarului unde Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuşi deplin Tatălui Său, spunând: „Tată, nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Aceasta este ceea ce înseamnă să ne aducem trupul ca o jertfă vie lui Dumnezeu: trebuie să murim faţă de propria noastră voie şi alegere când vine vorba cum şi unde ar trebui folosit trupul nostru de către El. Numai aşa putem cunoaşte voia Sa.

Recunoaşte că nu eşti indispensabil‏

 Cuvântul Săptămânal, Martie 2012 (3)

   - Zac Poonen

Nimeni nu e de neînlocuit în biserica lui Hristos. Lucrarea lui  
Dumnezeu poate merge mai departe liniştită fără noi. De fapt, ea poate  
continua chiar mult mai bine fără contribuţia acelor oameni îngâmfaţi  
care se consideră de neînlocuit! Trebuie să recunoaştem în permanenţă  
acest fapt. Am citit odată despre o reţetă de a smeri sufletul oricui  
s-ar considera „indispensabil”! Se spunea să umple o găleată cu apă şi  
să-şi afunde în ea mâna până la încheietură – şi apoi s-o scoată. Apa  
lipsă va reprezenta măsura în care i se va simţi lipsa când el nu va  
mai fi!! Darurile noastre sunt folositoare bisericii; dar nimeni nu  
este indispensabil.
 
Trebuie să fim dispuşi să ne retragem în fundal ori de câte ori ne  
cheamă Dumnezeu la aceasta. Însă, lucrătorul creştin ego-centrat nu va  
accepta niciodată aceasta. El va dori să-şi menţină poziţia cât mai  
mult posibil. Numeroşi astfel de „lideri creştini” dispar astăzi în  
„tronourile” lor, îngreunând lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu ştiu ce  
înseamnă să se retragă în fundal şi să lase pe altcineva să le ia locul.
 
Poate că ai auzit zicala că succesul fără un succesor este un eşec.  
Isus a mărturisit aceasta, pregătindu-şi oamenii să ducă mai departe  
lucrarea Lui. În 3 ani şi jumătate El îi instruise pe alţii care să  
preia conducerea lucrării Lui. Ce exemplu de urmat pentru noi!
 
Pavel a recunoscut necesitatea instruirii altor oameni care să  
continue lucrarea sa. În 2 Timotei 2:2, el i-a spus lui Timotei: „Şi  
ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la  
oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (a  
patra generaţie). Ce spunea de fapt Pavel era: „Trebuie să te asiguri  
că încredinţezi această comoară altora. Să nu împiedici vreodată  
oamenii mai tineri decât tine să ajungă sus.” Chiar şi oamenii de  
afaceri recunosc principiul potrivit căruia „succesul fără un succesor  
este un eşec”. Însă, numeroşi lideri creştini nu recunosc aceasta. Cu  
adevărat, „fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai  
înţelepţi decât fiii luminii” (Luca 16:8).
 
Cu siguranţă nu e vorba de altceva decât de egocentrism când un om  
ajunge să fie gelos pe cineva mai tânăr care poate face lucrurile mai  
bine decât el. Cain a fost gelos pe faptul că Dumnezeu îl primise pe  
Abel iar pe el îl respinsese. Dacă Abel ar fi fost mai mare decât el,  
poate că ar fi suportat. Dar tocmai faptul groaznic că fratele lui mai  
tânăr era mai bun decât el, aceasta l-a făcut suficient de furios ca  
să-l ucidă pe Abel.
 
Vedem acelaşi lucru în cazul lui Iosif şi al fraţilor săi. Iosif a  
primit revelaţii divine şi aceasta i-a făcut pe toţi cei zece fraţi  
mai mari să plesnească de invidie – atât de invidioşi încât au vrut  
să-l ucidă.
 
Împăratul Saul a fost gelos pe tânărul David pentru că femeile au  
cântat: „Saul a ucis cu miile dar David a ucis cu zecile de mii”. Din  
acea zi s-a hotărât să-l ucidă. Istoria umanităţii – şi, vai! istoria  
bisericii creştine deopotrivă – abundă cu aceeaşi poveste de  
nenumărate ori.
 
În acelaşi fel, fariseii bătrâni au fost geloşi pe popularitatea  
tânărului Isus din Nazaret, hotârându-se să-L răstignească, cu orice  
preţ.
 
Pe de altă parte, ce contrast înviorător este să ne uităm la un om ca  
Barnaba din Noul Testament. El era un lucrător experimentat care l-a  
luat pe noul convertit Pavel sub aripa sa, când nimeni altcineva nu  
l-ar fi acceptat. Barnaba l-a adus în biserica din Antiohia şi l-a  
încurajat. În Faptele Apostolilor, capitolul 13, citim că Barnaba şi  
Pavel au plecat împreună într-o călătorie misionară. Şi când Barnaba a  
văzut că Dumnezeu l-a chemat pe acest lucrător tânăr, Pavel, într-o  
lucrare mai mare decât a lui, el s-a retras de bunăvoie şi s-a pierdut  
elegant în fundal. Iar expresia „Barnaba şi Pavel”, din cartea Faptele  
Apostolilor, se schimbă aproape de neobservat în „Pavel şi Barnaba”.  
Biserica creştină are de suferit în zilele noastre pentru că puţini  
sunt aceia ca Barnaba care să ştie ce înseamnă să te retragi şi să-l  
laşi pe altul să se distingă. Suntem gata să ne retragem când este  
vorba de chestiuni fără nicio importanţă. Când este să ieşim pe o uşă,  
de exemplu, nu ne supărăm să ne retragem şi să-i permitem altuia să  
iasă primul. Dar în chestiunile care contează – cum ar fi poziţia şi  
conducerea în biserica creştină – nu mai suntem aşa de prompţi ca să  
ne retragem. Viaţa sinelui nostru este foarte înşelătoare. Putem  
manifesta o falsă smerenie în lucrurile care nu contează. Dar, în  
chestiunile importante ne putem vedea pe noi înşine aşa cum suntem cu  
adevărat.