Nu te făli cu originea familiei tale

Cuvântul Săptămânal, Mai 2012 (3)

    -Zac Poonen 

Chiar şi venirea lui Isus pe pământ din gloria Cerului este în ea însăşi o demonstraţie uimitoare a smereniei Lui. Dar ni se spune că şi ca om „S-a smerit” (Filipeni 2:8). „Făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile”, El Şi-a luat locul înaintea lui Dumnezeu ca toţi ceilalţi oameni. El a devenit nimic, astfel încât Dumnezeu să poată fi totul. Aceasta este adevărata smerenie.

Slava şi măreţia lumească se măsoară după poziţia unei persoane, după avuţia, realizările, statusul ei familial, etc. Cât de diferită este însă slava lui Dumnezeu aşa cum o vedem în Isus Hristos!

Isus a fost singura persoană născută vreodată care a avut posibilitatea să-Şi aleagă familia în care urma să Se nască. Niciunul dintre noi n-a avut această posibilitate de alegere.

Ce familie a ales Isus? O familie a unui tâmplar necunoscut, dintr-un loc numit Nazaret despre care oamenii spuneau: „Poate ieşi ceva bun de acolo?” (Ioan 1:46). Iosif şi Maria erau atât de săraci încât nu-şi puteau permite să aducă jertfă lui Dumnezeu nici măcar un miel (conform Luca 2:22-24 cu Leviticul 12:8).

Mai mult, Isus a fost singura persoană născută vreodată care a putut alege locul exact unde să vină pe lume. Având această şansă de a hotărî locul venirii Lui pe lume, ce loc a ales? O iesle dintr-un staul sărăcăcios!

Observaţi mai departe genealogia pe care Isus a ales-o pentru El Însuşi. Patru femei sunt numite în arborele genealogic al lui Isus, menţionat în Matei 1:3-6. Prima, Tamar, a avut un fiu în urma comiterii de adulter cu socrul ei, Iuda. A doua, Rahab, a fost o prostituată renumită din Ierihon. A treia, Rut, a fost o descendentă a lui Moab, care fusese născut în urma comiterii unei fapte de incest de către Lot cu propria fiică. A patra a fost soţia lui Urie, Batşeba, cu care David a comis adulter.

De ce a ales Isus o astfel de descendenţă familială ruşinoasă prin care să vină? Pentru ca să Se poată identifica total cu rasa căzută a lui Adam. În aceasta vedem smerenia Lui. El n-a dorit să aibă nicio mândrie legată de familia sau genealogia Sa.

Isus S-a identificat totalmente cu omul. El a crezut în egalitatea absolută a tuturor fiinţelor umane, indiferent de rasă, de familie, de poziţie în viaţă, etc., şi S-a făcut una cu ultimul şi cel mai neînsemnat din pătura socială. El a venit mai jos de toţi ca să poată fi slujitorul tuturor. Numai acela care se aşază mai jos de alţii poate să-i ridice pe aceştia. Şi tocmai cu această atitudine de umilinţă a venit Isus pe pământ.

Ucenicie acasă‏

Cuvântul Săptămânal, Mai 2012 (2)

   -Zac Poonen 

Un ucenic este un elev şi un discipol al Domnului Isus. El este unul pentru care Isus reprezintă Modelul lui, căutând să-şi conformeze viaţa cu cea a Învăţătorului său în fiecare aspect posibil. La fel ca şi caritatea, ucenicia începe, de asemenea, mai întâi acasă.

Despre cei 30 de ani petrecuţi de Isus în Nazaret, sunt menţionate în Biblie numai două lucruri. În primul rând, în Evrei 4:15, ni se spune că El a fost ispitit la fel cum suntem şi noi, dar niciodată n-a păcătuit. Aflăm de acolo că, pe parcursul celor 30 de ani în Nazaret, El trebuie să se fi confruntat cu multe ispite– aceleaşi ispite cu care se confruntă oricine în timpul primilor 30 de ani din viaţă – din copilărie până la maturitate.

Marcu 6:3 ne spune că Isus avea cel puţin 4 fraţi şi 2 surori în familia sa. Existau, deci, cel puţin 9 membrii care trăiau în aceeaşi casă cu El – şi era o familie săracă. (Acest lucru îl subînţelegem când comparăm Luca 2:24 cu Levitic 12:8 şi descoperim că Maria era prea săracă să aducă jertfă Domnului chiar şi un miel.) Este aşadar evident că Isus n-avea un dormitor personal unde să se poată retrage când lucrurile deveneau dificile în casă. Ioan 7:5 ne spune, de asemenea, că fraţii Lui nu credeau în El. În mod clar erau invidioşi pe acest Unul din casa lor care niciodată nu se enerva, nici nu se purta egoist. În mod sigur că „se coalizau” toţi împotriva Lui de multe ori ca să-L tachineze şi să-L necăjească. Oricine a trăit într-o familie numeroasă, într-o casă mică, cu apropiaţi neîntorşi la Dumnezeu, înţelege problemele cărora Isus a trebuit să le facă faţă în Nazaret. Cu toate acestea, El n-a păcătuit niciodată. Mai mult decât atât, este foarte probabil ca Iosif să fi murit când Isus era adolescent sau când avea în jur de douăzeci de ani (deoarece nu aflăm niciodată nimic de Iosif în anii slujirii publice a lui Isus). În acest caz, răspunderea întrreţinerii familiei de 8 membrii a căzut pe umerii lui Isus, fiind cel mai mare fiu. Ca să întreţină acea familie, El a fost nevoit să muncească din greu. Fără îndoială că au existat nenumărate ispite cărora Isus a trebuit să le facă faţă în acele situaţii. Cu toate acestea, El n-a păcătuit.

În al doilea rând, Isus a continuat să le fie „supus” lui Iosif şi Mariei (Luca 2:51) – cât timp a trăit în casa lor – adică 30 de ani. Nu a fost uşor – după cum ştim cu toţii din copilăria noastră. De câte ori nu ni s-a întâmplat, când eram copii şi doream să facem ceva, părinţii noştri să ne ceară să facem cu totul altceva decât ne-ar fi plăcut nouă în mod natural! Putem, aşadar, să arătăm exemplul lui Isus tuturor copiilor noştri. Taţilor li se porunceşte să-şi crească copiii „în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6:4). Ce este „mustrarea şi învăţătura Domnului”? În primul rând, este exemplul pe care Domnul Însuşi l-a dat copiilor în timpul anilor petrecuţi de El în Nazaret.

Dacă un băiat sau o fată va urma exemplul Domnului din cele două sfere de mai sus la care ne-am uitat, şi el, sau ea, va creşte în înţelepciune, bucurându-se de favoarea lui Dumnezeu – după cum e scris despre Isus Însuşi (Luca 2:52).

În Iad nu există îndurare

Cuvântul Săptămânal, Mai 2012 (1)

    -Zac Poonen

      În esenţă, credinţa înseamnă să credem că Dumnezeu încă ne iubeşte. El nu iubeşte păcătoşenia noastră. Nu doreşte ca noi să mai rămânem în starea de păcat. El este ca un tată care vede bolile copilului său şi urăşte acele boli, însă îşi iubeşte copilul. Gândiţi-vă la o mamă care-şi vede copilul plin de lepră sau bolnav de tuberculoză. Acea mamă îşi iubeşte foarte mult copilul, dar urăşte acele boli din toată inima ei.

 Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi, dar El urăşte păcatul lor. Pe crucea de la Calvar vedem dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoşi şi ura Lui faţă de păcat. Dragostea Lui pentru păcătoşi se vede în aceea că El L-a dat pe Isus să moară pe cruce pentru noi. Ura faţă de păcat se vede în întoarcerea Feţei Lui de la Isus, când Isus a purtat păcatul lumii pe cruce.

 Oamenii întreabă, uneori, cum se face ca un Dumnezeu al dragostei să poată trimite oameni în Iad. Cum este Iadul? Iadul este un loc pe care Dumnezeu l-a părăsit de tot – un loc unde Dumnezeu nu poate fi găsit. Acest pământ n-a fost părăsit de Dumnezeu. Tocmai de aceea încă mai există atât de multă bunătate şi frumuseţe pe acest pământ.

 Uitaţi-vă la frumuseţea creaţiei, de exemplu. Remarcaţi decenţa şi bunătatea care există în multe fiinţe umane. Demonii ar vrea să posedeze TOATE fiinţele umane, dar ei sunt incapabili de aceasta, căci Dumnezeu a pus un zid ocrotitor în jurul oamenilor, astfel că demonii nu pot face ce vor. Tot îndurarea lui Dumnezeu este şi aceea care dă omului sănătate, prosperitate şi multe alte mulţumiri. Toate aceste binecuvântări sunt date de Dumnezeu atât oamenilor buni, cât şi celor răi. Toate acestea dovedesc faptul că Dumnezeu nu a părăsit această lume. Dar Iadul nu este aşa. În Iad nu mai există nicio îndurare – pentru că Iadul este într-adevăr un loc părăsit de Dumnezeu.

 În mulţi oameni neîntorşi la Dumnezeu găsim bunătate, pentru că influenţele lui Dumnezeu sunt încă peste ei. Dar odată ajunşi în Iad, aceiaşi oameni vor deveni la fel de răi ca diavolul însuşi – deoarece îndurarea lui Dumnezeu nu va mai fi peste ei.

 În Iad, oamenii vor experimenta pentru prima dată cum este să fii total părăsit de Dumnezeu. Este ceea ce Isus a trăit pe cruce. În timpul acelor trei ore de întuneric, pe cruce fiind, Isus a experimentat Iadul, când Dumnezeu realmente Îl părăsise. Acolo vedem cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul.

 Care este, deci, răspunsul? Poate un Dumnezeu al dragostei să trimită oameni în Iad? Răspunsul la această întrebare se află în răspunsul la următoarea întrebare: A putut un Dumnezeu al dragostei să-L dea pe propriul Său Fiu să se confrunte cu Iadul pe cruce, când păcatul lumii era asupra Lui? Dacă El a putut face aceasta, atunci El îi poate trimite şi pe oameni în Iad. Un Dumnezeu al dragostei Îşi va întoarce faţa de la aceia care persistă în păcat, care-I spun lui Dumnezeu: „N-am de gând să Te ascult. Mi-am ales propriul drum şi voi merge pentru totdeauna pe el.”
 

 Biblia spune în Proverbe 29:1 (parafrazat): „Un om care este corectat de multe ori şi refuză să accepte corecţia va fi într-o zi distrus pe neaşteptate şi nu va mai avea o altă şansă.” Dacă un om refuză de fiecare dată invitaţiile de dragoste ale lui Dumnezeu, el se află într-un pericol real. Acum, eu nu vreau ca vreunul sau vreuna dintre voi, fraţi şi surori care sunteţi extrem de sensibili, sau sensibile, să vă simţiţi condamnaţi auzind aceasta - căci versetul de mai sus n-a fost scris pentru cei care cad în păcat, ci să-i avertizeze pe aceia care doresc să rămână în el. N-a fost scris pentru cei care încearcă să trăiască în curăţie dar care continuă să cadă. A fost scris pentru răzvrătiţi, care-L sfidează pe Dumnezeu şi doresc să continue să păcătuiască. Cum poţi şti dacă eşti sau nu un răzvrătit? Este foarte uşor de aflat. Întreabă-te doar dacă ai vreo dorinţă să te pocăieşti şi să te întorci la Dumnezeu? Dacă în tine se află şi cea mai mică dorinţă de a te întoarce la Dumnezeu şi de a-L iubi, atunci aceasta dovedeşte că Duhul Sfânt încă lucrează în viaţa ta şi că Dumnezeu caută să te atragă la El. Poţi fii un eşec, dar nu eşti un răzvrătit. Există o diferenţă imensă între unul care cade şi unul care se răzvrăteşte.

Dumnezeu dă cele mai bune daruri celor care nu le merită

Cuvântul Săptămânal, Aprilie 2012 (5)

  - Zac Poonen

       Există un motiv pentru care mulţi credincioşi nu sunt umpluţi cu Duhul Sfânt. Şi anume faptul că ei încearcă să-L câştige. Încearcă să fie vrednici de El. De asemenea, mulţimi de oameni sinceri din multe religii caută în acelaşi fel iertarea păcatelor. De ce nu primesc iertarea? Pentru că ei încearcă s-o câştige.

Cum ai primit iertarea păcatelor tale? Ai câştigat-o sau ai meritat-o? A venit o zi în viaţa ta când ai realizat că niciodată nu ai merita iertarea lui Dumnezeu. Atunci ai venit la Isus, nu ca un creştin, ci ca un păcătos. Şi păcatele tale au fost iertate imediat. Ca să primim plinătatea Duhului, trebuie să venim în acelaşi fel.

Sunt numeroşi creştini astăzi care postesc şi se roagă, aşteptând să primească plinătatea Duhului Sfânt. Nu e nimic rău în practicarea acestor lucruri. Ele toate sunt bune. Dar, dacă faci oricare din aceste lucruri cu scopul de a deveni vrednic să primeşti plinătatea Duhului, atunci te afli pe calea greşită.

Când nu primeşti plinătatea Duhului, poţi ajunge să-L întrebi pe Dumnezeu: „Doamne, am postit şi m-am rugat şi am aşteptat. De ce nu m-ai umplut?” Însă, niciodată n-ai putea câştiga sau merita Duhul Sfânt, la fel cum niciodată nu poţi câştiga sau merita iertarea păcatelor. Amândouă sunt darurile lui Dumnezeu. Iar tu nu-I poţi plăti pentru niciunul. Trebuie să le iei gratuit – ori, dacă nu, niciodată nu le vei primi.

Darurile lui Dumnezeu sunt toate gratuite, dar omul face greşeala să încerce să-I plătească lui Dumnezeu pentru ele şi aşa nu mai primeşte niciunul. Dacă încerci să devii vrednic să primeşti darurile lui Dumnezeu, atunci nu le poţi primi. Acesta ar putea fi, probabil, principalul motiv pentru care nu ai fost încă umplut cu Duhul Sfânt.

Când Isus era pe pământ, fariseii gândeau că ei meritau iertarea păcatelor mai mult decât oricine altcineva. Dar n-au primit-o – şi au mers în Iad. Pe de altă parte, păcătoşi notorii, ca Maria Magdalena, au primit imediat iertarea păcatelor. Un tâlhar, care dusese o viaţă de păcat, a fost iertat într-o clipă şi a mers în Rai chiar în noaptea când a fost răstignit.

Dumnezeu dă cele mai bune daruri ale Lui celor care nu le merită. Aceia care au venit să lucreze în vie la cel din urmă ceas, ştiau că nu meritau nimic şi de aceea au fost primii plătiţi. Dar cei care veniseră devreme, care simţeu că îşi merită răsplata, au sfârşit ultimii.

În povestea fiului risipitor, citim că tatăl purta un inel. Într-o zi, şi l-a scos şi i l-a dat fiului său mai tânăr care-şi risipise toată averea. De ce nu i l-a dat fiului mai mare? Pentru că fiul mai mare era plin de sine. În ochii oamenilor, fiul mai mare merita acel inel, dar tatăl l-a dat fiului său mai mic.

Aceasta este calea lui Dumnezeu. El face lucruri de felul acesta ca să umilească mândria omului, astfel încât nimeni să nu se poată lăuda în prezenţa Lui. Căile Lui nu sunt căile noastre şi gândurile Lui nu sunt gândurile noastre.  

Dumnezeu locuieşte într-o casă unde este pace

Cuvântul Săptămânal, Aprilie 2012 (4)

   - Zac Poonen 

      Dumnezeu locuieşte într-o casă unde este pace. Când Isus Şi-a trimis ucenicii în diferite locuri ca să predice, El le-a spus, în Luca 10:5-7, să caute o casă unde era pace. Şi când ar fi găsit o casă de acest fel, trebuiau să stea numai acolo şi să nu mai caute altă casă. De ce i-a îndrumat El astfel? Pentru că ştia că nu vor găsi multe case unde să fie pace.

Dumnezeu locuieşte într-o casă unde nu e nicio luptă. Pentru ce se luptă între ei, în toate situaţiile, soţii şi soţiile? În principal, pentru lucruri materiale – nişte chestiuni pământeşti care nu merg bine. Lucrurile vor merge prost în această lume, dar când ceva merge prost, aminteşte-ţi că singurul lucru grav este păcatul. Toate celelalte lucruri sunt secundare şi neimportante. Sper ca fiecare soţ şi soţie să vadă clar acest lucru: că singurul lucru care este grav e păcatul. Dacă purtaţi amărăciune tot timpul şi nu vorbiţi unul cu altul datorită problemelor pământeşti, acest lucru va îndurera inima lui Dumnezeu. Permiteţi-mi să vă împărtăşesc această fărâmă de înţelepciune: Urâţi păcatul – deoarece acesta este singurul lucru care vă poate distruge căsnicia. Ţineţi cont de următorul lucru: casa voastră trebuie să fie un sanctuar pentru Dumnezeu. Şi, dacă intervine ceva care tulbură pacea din casa ta, ea nu va mai fi un sanctuar.

Îmi doresc ca în tot ceea ce facem să spunem: „Doamne, nu ne interesează dacă oamenii sunt sau nu fericiţi cu noi. Tu eşti fericit? Este ceva în viaţa noastră, în gândurile noastre sau în atitudinea noastră unul faţă de celălalt care Te face nefericit pe Tine? Noi vrem ca Tu să fii fericit în casa noastră. Vom evalua totul în viaţa noastră prin această întrebare: Îi va face plăcere acest lucru Domnului”. Vă puteţi imagina cum va fi atunci casa voastră? Va avea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu care strălucea deasupra cortului. Şi oamenii vor fi atraşi către Dumnezeul Cel Viu prin casa voastră.

Dumnezeu locuieşte acolo unde amândoi, atât soţul, cât şi soţia, sunt gata să renunţe la drepturile lor de dragul păcii. A venit odată un cuplu la mine, aflându-se în drum să prindă un tren, şi mi-au spus: „Frate Zac, poţi să ne dai o povaţă în două minute?” Am spus: „Sigur. Iat-o: Fiţi întotdeauna gata să vă cereţi iertare unul altuia; şi întotdeauna gata să vă iertaţi unul pe celălalt.” Dacă suntem gata să cerem iertare imediat ce am făcut ceva rău şi suntem gata să şi iertăm imediat ce persoana de lângă noi ne cere iertare, pot să vă dau garanţie scrisă că, în fiecare zi, casele noastre vor fi case de pace. 

Dar trebuie să fim foarte sensibili cu privire la acest aspect. Dacă ne intră un ţepuş în picior, nu aşteptăm nici măcar o secundă până să-l scoatem. În acelaşi fel, imediat ce simţim vreo tulburare în inimă, trebuie s-o îndepărtăm numaidecât. Este un ţepuş; şi ne va distruge. Ne va contamina inima mai mult decât ne-ar putea infecta un ţepuş piciorul. Urmăreşte pacea cu orice preţ. Nu contează ce altceva am putea pierde – bani sau orice altceva. Acele lucruri nu sunt la fel de importante ca pacea. Sper ca toţi soţii şi soţiile să recunoască că, dacă ar fi să pună în balanţă pacea şi banii, pacea ar cântări mult mai mult decât banii. Reţineţi acest lucru!

Merge ceva prost în casa noastră într-o zi? S-a ars mâncarea? Nu contează. Ce contează că nu putem mânca o mâncare pentru că s-a ars? Poate că aceasta ne va menţine mai viguroşi şi mai sănătoşi şi poate ne va face chiar mai spirituali! Dar dacă ne supărăm din această cauză, atunci diavolul a câştigat!

Amintiţi-vă ce s-a întâmplat cu primul cămin pe care l-a întemeiat Dumnezeu. Diavolul de-abia aştepta, pe furiş, încercând să pătrundă între Adam şi Eva. Şi a reuşit. A reuşit să intre şi între Iov şi soţia lui. Şi a reuşit să intre la fel de bine şi între Isaac şi Rebeca.

Niciodată voia lui Dumnezeu nu este ca Satan să intre între un soţ şi o soţie.

Christian Fellowship Church, Bangalore, India
http://www.cfcindia.com 

Un avertisment important către toţi bărbaţii

Cuvântul Săptămânal, Aprilie 2012 (3)

   - Zac Poonen

     În Judecători, capitolul 13, citim despre familia lui Manoah că nu aveau niciun copil. Îngerul Domnului li s-a arătat într-o zi şi le-a spus că vor avea un fiu care va trebui crescut ca un nazireu. S-a născut Samson. Domnul l-a binecuvântat şi Duhul lui Dumnezeu a început să se mişte asupra lui (Judecători 13:25) - ungerea – acesta fiind secretul puterii tututor acestor lideri. Dar, din nefericire, citim că şi Samson a căzut, foarte devreme în viaţă. Ori de câte ori vedea o femeie frumoasă, pur şi simplu nu-şi putea controla pofta trupească. Uita cu totul de chemarea lui de a-I sluji Domnului şi se ducea după acea femeie – nu conta pentru el dacă era o evreică sau o păgână, atâta timp cât femeia arăta bine! Aceasta a fost slăbiciunea lui de-a lungul întregii vieţi. Fără îndoială că Dumnezeu l-a folosit, dar el avea o slăbiciune groaznică pentru femeile drăguţe – asemenea unei mulţimi de predicatori din zilele noastre. Comportamentul lui Samson se află într-un mare contrast cu cel al lui Iosif. Iosif a trăit înainte ca Legea să fi fost dată şi el a avut mult mai puţină revelaţie cu privire la căile lui Dumnezeu decât Samson. Cu toate acestea, el a rămas credincios lui Dumnezeu în mod repetat – şi de aceea, timp de mii de ani, a fost un exemplu remarcabil pentru toţi bărbaţii tineri. Samson, pe de altă parte, timp de mii de ani, a fost un avertisment la fel de remarcabil către toţi bărbaţii!

Citim în Judecători 14:5,6: „Samson s-a pogorât împreună cu tatăl său şi cu mama sa la Timna. Când au ajuns la viile din Timna, iată că i-a ieşit înainte un leu tânăr mugind. Duhul Domnului a venit peste Samson; şi, fără să aibă ceva în mână, Samson a sfâşiat pe leu cum se sfâşie un ied.” Ca şi cum am rupe o bucată de hârtie, Samson a rupt în bucăţi acel leu. El a fost atât de smerit cu privire la acea întâmplare, încât n-a spus nimănui – nici măcar tatălui şi mamei sale. Samson ştia că puterea Duhului Sfânt era cea care-l făcuse capabil de acea faptă. În Judecători 14: 10, citim că tatăl lui s-a pogorât s-o întâlnească pe femeia pe care o plăcea Samson şi l-a dus pe Samson să se însoare cu ea. Aceasta a fost o neascultare directă de Legea lui Dumnezeu care poruncise clar că israeliţii nu trebuiau să se căsătorească niciodată cu pagânii. Viaţa lui Samson a fost una de tipul sus-jos – uneori sus, dar de cele mai multe ori jos. Citim în Judecători 16:1 că s-a pogărât în Gaza. Acolo a văzut o prostituată şi i-a plăcut, preacurvind cu ea. Când a fost prins, el a scos din ţâţâni porţile cetăţii cu amândoi stâlpii şi a plecat cu ei pe umeri! Mai târziu, a întâlnit o altă femeie de-a filistenilor, care se numea Dalila şi s-a îndrăgostit de ea (Judecători 16:4). Cu siguranţă că de o mulţime de ori Dumnezeu i-a vorbit conştiinţei lui, dar el n-a ascultat. Probabil că jubila văzând că Dumnezeu îl FOLOSEA – la fel cum fac mulţi astăzi. În ziua din urmă, mulţi vor veni la Domnul şi Îi vor aminti de timpul când El i-a folosit în diverse lucrări. Dar Domnul îi va trimite pe toţi în focul iadului, pentru că în vieţile lor private au răit în păcat (Matei 7:22,23). Dacă noi continuăm să respingem din conştiinţa noastră avertismentele blânde ale lui Dumnezeu, şi noi ne putem distruge singuri la fel ca toţi acei lucrători.

Samson şi-a pus în cele din urmă capul în poala Dalilei şi i-a dezvăluit secretul puterii lui. Ea i-a tăiat imediat părul şi acela a fost finalul lucrării lui. Ce tragedie! Un om care era un salvator atât de puternic, a fost înrobit de propriile lui pofte şi patimi. Pavel spune, în 1 Corinteni 9:27: „Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” Living Bible parafrazează acest verset astfel: „îmi determin trupul să facă ceea ce trebuie să facă, iar nu ceea ce doreşte să facă”. Ceea ce înseamnă că trebuie să ne determinăm trupul să mănânce ceea ce trebuie să mănânce, iar nu ceea ce doreşte să mănânce; să se odihnească atât cât trebuie, iar nu cât de mult doreşte. Trebuie să ne controlăm ochii să se uite numai la ceea ce trebuie să se uite, şi nu la ceea ce vor ei să se uite. Trebuie să ne controlăm limba să vorbească numai ce trebuie să vorbească, iar nu ceea ce vrea ea să vorbească.

Dacă noi înşine nu ne controlăm patimile trupeşti, putem predica mesaje minunate şi să fim totuşi alungaţi de Domnul în ziua din urmă. De disciplinarea patimilor noastre trupeşti depind foarte multe. Acesta este mesajul pe care-l receptăm din povestea lui Samson, care avea o lucrare minunată binecuvântând foarte mulţi oameni, dar care, în final, a fost el însuşi descalificat. Foarte mulţi predicatori mari au căzut pradă femeilor frumoase. Nu fiţi impresionaţi de darurile pe care asemenea oameni le exercită sau de mărimea organizaţiilor lor!! Un lider care cade în păcat este un lucru mult mai serios decât un credincios care cade în acelaşi păcat. Cui i se dă mult, i se cere de asemenea mult.

Dacă nu eşti credincios relaţiei tale cu sexul opus, nu dezonora Numele lui Dumnezeu încercând să fii un bătrân sau un lider creştin. Nu-i păcăli pe oameni că eşti un om sfânt al lui Dumnezeu, când tu trăieşti de fapt în păcat. Într-o zi, Dumnezeu te va demasca public, dacă tu continui să trăieşti aşa. Poate crezi că eşti suficient de deştept să-ţi ascunzi păcatul. Dar pentru Dumnezeu nu eşti suficient de deştept. El te va afişa mai mult decât te-ai afişat tu până acum.  

Marea nevoie de lideri buni‏

Cuvântul Săptămânal, Aprilie 2012 (2)

  -Zac Poonen

Starea oamenilor lui Dumnezeu depinde de liderul lor. Majoritatea  
liderilor din creştinismul zilelor noastre nu sunt suficient de  
puternici ca să-i poată ţine pe oamenii lui Dumnezeu pe calea dreaptă  
şi îngustă, pentru că liderii înşişi nu-L cunosc pe Dumnezeu şi recurg  
uşor la compromisuri. Ei caută să le placă oamenilor şi să fie  
populari la fel ca Aron şi de aceea Dumnezeu nu poate susţine  
conducerea lor. Moise şi Iosua n-au căutat niciodată să fie populari.
 
„Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua, şi în tot  
timpul vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua şi care văzuseră  
toate lucrurile mari, pe care le făcuse Domnul pentru Israel”  
(Judecători 2:7). Dar când Iosua şi bătrânii din jurul lui au murit,  
nu s-a mai găsit niciun om temător de Dumnezeu care să-i poată  
înlocui. Şi aşa, „tot neamul acela de oameni a fost adăugat la  
părinţii lui, şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu  
cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel” (Judecători  
2:10). Nu mai era nimeni care să-L cunoască pe Dumnezeu.
 
După mulţi ani de umblare prin multe grupuri creştine, trebuie să spun  
că am întâlnit foarte puţini lideri creştini care-L cunosc cu adevărat  
pe Dumnezeu şi care să poată spune ca Ilie: „Stau înaintea Domnului  
Dumnezeu”. Majoritatea oamenilor din lucrarea creştină a timpului  
nostru sunt predicatori de meserie. Ei studiază Biblia şi obţin un  
certficat, găsesc pe cineva care să-i susţină şi încep apoi să-I  
„slujească lui Dumnezeu”. Poate exista ceva sacrificiu în vieţile lor  
şi chiar zel. Dar zelul, sacrificiul şi cunoştinţele nu sunt de niciun  
folos dacă o persoană nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Statisticile lucrării  
lor pot fi impresionante, dar calitatea convertirilor va fi una slabă,  
deoarece ei nu-L cunosc pe Dumnezeu. Pot spune că au credincioşi  
născuţi din nou în biserica lor. Dar sunt aceşti „credincioşi” ucenici  
ai lui Hristos? Există o diferenţă imensă între credincioşii  
duhovniceşti şi credincioşii carnali. Orice om al lui Dumnezeu ştie că  
este mai bine să ai o mică biserică de credincioşi duhovniceşti, decât  
una mare de credincioşi carnali. Este ca şi cum ai spune că e mai bine  
să ai câteva becuri de 1000 de waţi, decât o sută de becuri de zero  
waţi.
 
Suntem chemaţi să fim lumina lumii. Însă, intensitatea luminii noastre  
depinde de cât de mult Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă liderul nu-L  
cunoaşte pe Dumnezeu, nici oamenii nu-L vor cunoaşte pe Dumnezeu. Poţi  
studia Biblia şi o poţi preda şi membrilor din biserica ta, iar ei vor  
cunoaşte Biblia. Dar aceasta va fi ca şi cum ai preda chimia la o  
clasă de elevi. Aceasta nu-i va ajuta să-L cunoască pe Dumnezeu.  
Oamenii nu-L pot cunoaşte pe Dumnezeu acumulând informaţii Biblice.  
Poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu numai pe măsură ce treci prin încercări  
şi eşti pus la probă. În acele încercări trebuie să te smereşti şi să  
ai o dorinţă arzătoare în inimă pentru Dumnezeu. Acesta este modul în  
care-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu, iar nu participând la o strângere.  
Fără discuţie că avem nevoie să cunoaştem Scripturile, dar e necesar  
să mergem dincolo de Scripturi şi să căutăm să-L cunoaştem pe  
Dumnezeu. „Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor,  
vor rămâne tari, şi vor face mari isprăvi” (Daniel 11:32). Israeliţii  
nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi de aceea „au făcut atunci ce nu plăcea  
Domnului, şi au slujit Baalilor (Judecători 2:11). S-a întâmplat aşa  
pentru că Iosua murise şi acum nu mai era niciun lider temător de  
Dumnezeu care să-i conducă.
 
Istoria creştinismului din ultimii 2000 de ani este suprasaturată cu  
numeroase exemple de oameni pe care Dumnezeu i-a ridicat să înceapă o  
biserică sau o mişcare, care a adus o trezire spirituală în timpul  
vieţii lor. Dar, odată ce ei au murit, biserica (sau mişcarea) lor s-a  
degenerat la fel ca bisericile şi mişcările de dinaintea lor. Noua  
generaţie proclamă aceeaşi doctrină ca şi fondatorul şi aceeaşi teorie  
a sfinţirii, dar reprezentanţii nu mai sunt sfinţi cum a fost  
fondatorul. Mulţi dintre ei pretind că au acelaşi „botez în Duhul  
Sfânt” pe care l-a avut fondatorul. Dar viaţa şi lucrarea lor nu au  
aceeaşi ungere. Lipseşte ceva. Atunci Dumnezeu trebuie să ridice un  
alt om şi să înceapă ceva cu totul nou.
 
Dumnezeu Şi-a făcut întotdeauna lucrarea Sa cea mai importantă în  
biserică prin oameni izolaţi pe care El i-a ridicat în generaţii  
diferite, în ţări diferite. În jurul unui asemenea om Dumnezeu adună  
laolaltă alţi câţiva oameni care sunt preocupaţi nu atât de mărime,  
cât de calitate – de o mărturie pură pentru Dumnezeu în generaţia lor.  
Eu cred că biserica are nevoie de mulţi asemenea bărbaţi şi femei.