Foc adevărat şi foc fals

Cuvântul Săptămânal, Iulie 2012 (1)

   -Zac Poonen 

Când ne uităm la viaţa lui Isus, nu ne gândim numai la moartea Lui de la Calvar, ci, de asemenea, la întreaga Sa viaţă în care S-a dăruit pe deplin Tatălui spunând: „Mi-ai pregătit un trup…..”Iată-Mă; vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (în acest trup)” (Evrei 10:5,7). Nici măcar o dată Isus n-a făcut voia Sa în trupul Său, ci numai voia Tatălui. Aceasta înseamnă să ne aducem pe noi înşine ca arderi de tot lui Dumnezeu. Este ceea ce ne îndeamnă şi Pavel să facem în Romani 12:1,2. „Să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie….ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu” – întocmai cum a făcut Isus. Această ardere de tot a fost adusă lui Dumnezeu şi a ars complet. Biblia spune că a fost „de un miros plăcut Domnului” (Levitic 1:17) – însemnând ceva de care Dumnezeu a fost foarte mulţumit – „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17). Pavel spunea că şi ţinta vieţii lui era de asemenea „să-I fie plăcut Domnului” (2 Corinteni 5:9)

Când ne aducem trupurile noastre Domnului, este foarte uşor să spunem: „Doamne, îmi dăruiesc tot trupul Ţie”. Dar nu ştim dacă l-am dăruit pe tot până când „nu-l tăiem bucăţele”. Ne putem înşela singuri. Ce înseamnă să-l tăiem bucăţele şi să-l aducem jerfă bucată cu bucată – aşa cum se proceda cu arderea de tot? Înseamnă să ne dăruim lui Dumnezeu părţile trupului nostru bucată cu bucată.

Spunem: „Doamne, iată ochii mei. Mulţi ani din trecut, mi-am folosit ochii pentru diavol şi pentru mine însumi, privind şi citind multe lucruri care pe Tine Te insultau. Dar îmi pun acum ochii pe altar. Niciodată nu vreau să mai folosesc aceşti ochi ca să privesc sau ca să citesc ceva ce Isus nu ar privi şi nici n-ar citi. Niciodată nu vreau să mai păcătuiesc, cu niciun chip, cu aceşti ochi”.

Megem mai departe la limbă şi spunem: „Doamne, iată limba mea. Mi-am folosit această limbă pentru diavol şi pentru mine însumi timp de foarte mulţi ani, vorbind orice mi-a plăcut, spunând minciuni pentru propriul folos, enervându-mă pe oameni, bârfind şi lovind pe la spate pe alţii, acuzându-i. Dar toate acestea nu vreau să le mai fac vreodată. Iată limba mea Doamne. De acum înainte este a Ta – totalmente şi în întregime.”

Mergem mai departe la mânile, la picioarele noastre şi la patimile noastre trupeşti, una câte una, şi spunem acelaşi lucru: „Doamne, iată membrele trupului meu şi patimile mele trupeşti cu care am păcătuit şi Te-am rănit. Niciodată nu mai vreau să le folosesc ca să-mi fac mie pe plac sau ca să-mi satisfac poftele. Sunt toate ale Tale.”

Numai pe măsură ce tăiem fiecare bucată şi o punem pe altar, una câte una, descoperim dacă noi ne aducem într-adevăr trupul pe deplin lui Dumnezeu sau nu. Când jertfa este tăiată în bucăţi şi aşezată toată pe altar, atunci poţi spune: „Acum, Doamne, lasă focul Tău să cadă peste jertfă şi s-o mistuie”. Citim în Leviticul 9:24 cum cădea focul lui Dumnezeu peste arderea de tot şi o mistuia. Acel foc este o imagine a botezului în Duhul Sfânt şi a focului care vine să mistuie jertfa noastră şi să ne pună trupurile pe jar pentru Dumnezeu. Însă, focul nu cădea niciodată până când ultima bucăţică a arderii de tot nu era pusă pe altar.

Ce fac creştinii când nu doresc să plătească preţul predării trupurilor lor ca arderi de tot dar vor totuşi să primească focul? Ei produc un foc fals – unul contrafăcut. Este ceea ce vedem în Leviticul 10:1,2: „Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea, şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise.” Când nu avem focul adevărat al lui Dumnezeu şi dorim să facem parte dintre cei care au focul adevărat, există pericolul să ajungem să imităm ceea ce ei au, astfel încât să putem spune: „Da, şi noi avem focul. Şi noi vorbin în limbi!” Dumnezeu S-a mâniat atât de tare pe Nadab şi Abihu pentru că au imitat focul adevărat, încât El a trimis un alt foc dinaintea Lui – de această dată, nu ca să mistuie arderea de tot, ci ca să-i mistuie pe cei doi ipocriţi!

În chestiunile spirituale este periculos să imităm adevărul. Cu toate acestea, mulţimi de creştini fac aceasta în zilele noastre. Ei sunt instruiţi de predicatori să vorbească în limbi, să-şi manipuleze emoţiile şi să experimenteze „vindecări” psihosomatice (imaginându-şi că acestea sunt acelaşi lucru cu a fi vindecat „în Numele lui Isus”).

Aceia care au obţinut focul adevărat de la Dumnezeu au plătit pentru aceasta un preţ. Ei au pus totul pe altarul lui Dumnezeu – banii, ochii, limba, mâinile, tot ce le aparţinea şi tot ceea ce erau. Ei şi-au cercetat viaţa şi s-au asigurat că fiecare bucată a arderii de tot era pe altar; şi Dumnezeu a trimis focul Lui peste ei. Priveşti viaţa unui asemenea om şi ai vrea să ai şi tu aceeaşi ungere puternică. Dar nu eşti dispus să plăteşti acelaşi preţ pentru ea dar doreşti, totuşi, să le arăţi altora că eşti uns. Acesta este cazul în care poţi să faci ceea ce au făcut Nadab şi Abihu – să produci foc străin, să-ţi manipulezi emoţiile, să produci „limbi”, etc. Cât timp mai mult de 95% dintre credincioşi nu au discernământ spiritual, poţi ajunge să-i păcăleşti că tu ai focul adevărat. Însă, tu ştii mai bine decât oricine altcineva că ceea tu ai este produs de tine şi nu este de la Dumnezeu. Ai grijă! Dacă Dumnezeu ar judeca creştinismul de astăzi în felul în care i-a judecat pe Nadab şi pe Abihu, sunt sigur că o mulţime de creştini ar muri.

Sfinţenia este caracteristica adevăratei biserici (Ierusalimul)

 Cuvântul Săptămânal, Iunie 2012 (4)

  - Zac Poonen

Babilon (biserica falsă) este numită „cea mare” de unsprezece ori în cartea Apocalipsa. Ierusalimul (mireasa lui Hristos), pe de altă parte, e numită „cetatea sfântă” (vezi Apocalipsa 12-21).

Dacă interesul nostru este să fim mari ca şi „biserică” în ochii lumii, atunci ne rătăcim în direcţia Babilonului. Isus a spus că ceea ce oamenii preţuiesc în mod deosebit este o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Luca 16:15). Trebuie, de aceea, să verificăm în permanenţă dacă există ceva în biserica noastră (fie muzica sau predicarea) care este spus sau făcut ca să-i impresioneze pe oameni. Numărul mare este întotdeauna ceva impresionant în ochii oamenilor. Dacă ne dăm în vânt să prezentăm altora statisticile creşterii bisericii noastre, acesta este un simptom sigur al Babilonului. Nu înseamnă că Dumnezeu nu e interesat să adauge la numărul nostru. În mod sigur este – dacă El consideră că suntem o turmă pe care o poate recomanda şi altor oi ale Sale (care au inima total dăruită Lui). Însă creşterea numărului nu este neapărat un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu – pentru că şi cultele eretice cresc, de asemenea, în număr după cum se întâmplă şi în religiile păgâne. Şi, foarte adesea, statisticile lor sunt mai impresionante decât cele ale multor grupări creştine!

Aşadar, în Ierusalim, creşterea e măsurată după creşterea în sfinţenie – care include dragostea unul pentru celălalt. Isus a spus că îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini o vor găsi. Aceia care propăvăduiesc poarta cea strâmtă ca fiind la fel de strâmtă cum a făcut-o Isus vor vedea că foarte puţini se vor alătura bisericii lor (Matei 7:13,14). Dacă, pe de altă parte, facem poarta mai largă decât a făcut-o Isus, vom creşte cu uşurinţă în număr. Acesta este punctul unde mare parte din creştinismul de astăzi s-a rătăcit. Isus a vorbit despre poarta cea strâmtă şi despre calea îngustă în contextul „predicii de pe munte” (Matei 5-7). Prin urmare, conţinutul acelor capitole prezintă ceea ce constituie poarta cea strâmtă şi calea cea îngustă.

1 Corinteni 3:13 spune clar că ceea ce va fi evaluat de Domnul în ziua de pe urmă va fi calitatea, iar nu cantitatea lucrării noastre. O slujire de calitate poate proveni numai de la cineva care trăieşte într-o continuă judecare de sine – „care rămâne lângă un foc mistuitor, lângă nişte flăcări veşnice” (Isaia 33:14). Aici, biserica trebuie să fie diferită de toate denominaţiunile din jurul nostru. Odată ce această distincţie se pierde, vom sfârşi ca altă denominaţiune moartă.

În vechiul legământ, accentul era întotdeauna pus pe exterior – „din pricina împietririi inimilor oamenilor” (Matei 19:8). Legea accentua curăţirea exterioară. Noul legământ, dimpotrivă, accentua curăţirea, mai întâi, a „părţii dinăuntru a paharului” (Matei 23:25,26). Isus a spus în acel verset (versetul 26) că, odată ce partea dinăuntru era curăţită, partea de afară va deveni automat curată, astfel că nu va mai fi nevoie de nicio curăţire exterioară. Putem vedea acest lucru cât se poate de limpede din Matei 5:21-30. Dacă cineva şi-a curăţit inima de mânie, nu mai există niciun pericol să comită crimă în exterior. În acelaşi fel, dacă şi-a curăţit inima de gânduri sexuale murdare, nu va mai fi niciun pericol de comitere în exterior a adulterului. Curăţă lăuntrul şi exteriorul va deveni automat curat.

Când, într-o biserică, se pune accentul în primul rând pe lucrurile exterioare – evitarea frecventării cinematografelor, a fumatului, a băuturii, a jocurilor de noroc, a purtării bijuteriilor etc. – o astfel de biserică nu va ajunge decât o biserică a vechiului legământ! Calea de scăpare de relele exterioare nu constă în a ne concentra mai întâi pe ele, ci mai degrabă pe atitudinea lăuntrică lumească a minţii care produce acele rele exterioare.

Nu poate avea loc nicio curăţire lăuntrică fără judecare de sine. Este imposibil de zidit biserica dacă această curăţire lăuntrică nu este predicată în mod continuu. Biblia ne spune să ne îndemnăm unul pe altul zilnic în biserică pentru a nu fi împietriţi prin înşelăciunea păcatului (Evrei 3:13; 10:25). Majoritatea „bisericilor” creştine n-au niciun interes într-o predicare de acest fel, decât poate cu excepţii ocazionale. În mod sigur, nu zilnic! Astfel, ele dau naştere la farisei cu pahare curate numai pe afară. Aici mireasa lui Hristos trebuie să fie diferită.

Viaţa lui Isus

Cuvântul Săptămânal, Iunie 2012 (3)

   - Zac Poonen

La nunta din Cana, la care era prezent şi Isus, vinul cel vechi s-a terminat. Vinul cel vechi era făcut cu efort uman, de-a lungul unei perioade de mulţi ani – dar nu a putut satisface nevoia. Aceasta este o pildă a vieţii sub lege – sub vechiul legământ. Vinul cel vechi se consumă; iar Domnul trebuie să aştepte până se consumă înainte ca El să ne poată da vinul cel nou. „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră.” Dar n-aţi voit! Ci aţi zis: „Nu! Ci vom fugi pe cai (puterea omenească)!” – „De aceea veţi şi fugi!” – „Vom călări pe cai iuţi!” – „De aceea cei ce vă vor urmări vor fi şi mai iuţi!... Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi, şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!” (Isaia 30:15-18).

Când încercăm şi tot încercăm să trăim în biruinţă şi eşuăm în mod repetat, lecţia pe care Dumnezeu încearcă să ne facă s-o învăţăm este aceasta: „Nu poţi avea biruinţă cu puterea ta proprie”. Cât timp eşti sub lege, vei fi stăpânit de păcat. Lucrarea principală pe care Dumnezeu caută s-o facă în fiecare dintre copiii Lui este să zdrobească total puterea sinelui. La Cana, Isus a aşteptat să se consume vinul cel vechi înainte să săvârşească minunea Lui. Acum, El aşteaptă ca puterea noastră să ajungă la capăt. Toate căderile şi înfrângerile noastre sunt menite de Dumnezeu să ne aducă la capăt, pentru că El îşi poate manifesta puterea Sa în mod desăvârşit numai în slăbiciunea noastră (2 Corinteni 12:9).

Putem vedea puterea sinelui în momentele de ispitire şi provocare, când reacţionăm cu vorbe amare, expresii mânioase, autoîndreptăţire, criticarea şi judecarea celorlalţi, atitudini neiertătare, o iubire apucătoare după lucrurile materiale, lupta după drepturile noastre şi după reputaţie, dorinţa de răzbunare, etc. Toate acestea şi alte atitudini similare arată cât de puternic este încă sinele în noi – vinul cel vechi încă nu s-a consumat; şi Isus aşteaptă pe margine, nefăcând nimic pentru noi.

S-a terminat vinul din viaţa noastră personală, din viaţa noastră de căsnicie sau din viaţa noastră de părtăşie? Atunci este timpul să căutăm faţa Domnului şi să ne recunoaştem sincer nevoia. Numai El ne poate da vinul cel nou! Vinul cel nou din Cana n-a fost produs prin efort omenesc. A fost lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu. La fel poate fi şi în viaţa noastră. El va scrie legile Lui în inima şi mintea noastră, făcându-ne să dorim şi să facem voia Lui desăvârşită (Evrei 8:10; Filipeni 2:13). El ne va circumscrie inimile să-L iubim şi ne va face să umblăm potrivit cu poruncile Lui (Deuteronomul 30:6; Ezechiel 36:27). Aceasta va fi în aceeaşi măsură lucrarea Lui după cum vinul cel nou produs în Cana a fost lucrarea Lui. Aceasta este semnificaţia harului. Noi înşine nu putem produce viaţa lui Isus – chiar de-ar fi să încercăm toată viaţa. Dar, dacă purtăm în trupul nostru „omorârea lui Isus” (luarea crucii în fiecare zi, moartea ego-ului nostru, a propriei voinţe, renunţarea la drepturile noastre şi la reputaţia noastră), Dumnezeu promite să producă în noi vinul cel nou al vieţii lui Isus (2 Corinteni 4:10).

Isus Şi-a folosit limba să încurajeze şi să mustre

Cuvântul Săptămânal, Iunie 2012 (2)

   - Zac Poonen

Vorbirea lui Isus era curată. Nicio vorbă murdară, niciun cuvânt fără rost n-a ieşit de pe buzele Lui. El a rostit întotdeauna adevărul. N-a existat nicio înşelăciune în gura Lui. Nimeni nu L-a putut antrena pe Isus într-o conversaţie despre cum să facă bani mai mulţi (peste necesităţi). Pur şi simplu, El nu era interesat de asemenea lucruri. Mintea Lui era fixată pe lucrurile de sus, iar nu pe lucrurile de pe pământ. Fără îndoială că folosea şi El lucruri materiale, dar nu le iubea şi nici nu era ataşat de vreunul dintre ele.

Niciodată Isus n-a umilit pe cineva, nici nu a făcut remarci ori glume despre alţii care să-i rănească. N-a făcut niciodată afirmaţii jignitoare subtile. N-a discutat niciodată defectele ucenicilor Săi pe la spatele lor. Este cu adevărat uimitor că, în trei ani, El nu l-a demascat niciodată pe Iuda înaintea celorlalţi unsprezece ucenici – căci până şi la cina cea din urmă cei unsprezece n-au putut ghici cine avea să-L trădeze pe Stăpânul lor.

Isus Şi-a folosit limba ca să-i încurajeze şi să-i mustre pe ceilalţi, făcând-o astfel un instrument al vieţii în Mâna lui Dumnezeu. El Şi-a folosit limba să spună cuvinte de alinare celor trudiţi (Isaia 50:4) dar, de asemenea, şi ca pe o sabie ca să-l taie pe cel mândru şi pe cel trufaş (Isaia 49:2).

Cât de încurajaţi trebuie să se fi simţit sutaşul roman şi femeia sirofeniciană când L-au auzit pe Isus lăudându-i în mod public pentru credinţa lor (Matei 8:10; Matei 15:28).

Femeia păcătoasă, care a fost lăudată pentru dragostea ei (Luca 7:47), şi Maria din Betania, care a fost lăudată pentru darul ei jertfitor (Marcu 14:6), n-ar fi putut uita vreodată cuvintele lui Isus.

Cât de întărit trebuie să fi fost Petru ca urmare a asigurării lui Isus că El Însuşi se va ruga pentru el (Luca 22:32). Doar câteva cuvinte, însă ce tărie şi ce încurajare au transmis ele!

Mulţi alţii trebuie să fi auzit cuvinte de pe buzele lui Isus care le-au înviorat duhurile trudite căci, spune în Isaia 50:4, Isus asculta zilnic vocea Tatălui Său ca să poată avea un cuvânt potrivit pentru sufletele trudite care ar fi ajuns în calea Lui în fiecare zi.

El i-a mustrat pe Iacov şi pe Ioan pentru râvnirea locurilor de onoare şi pentru dorinţa de răzbunare faţă de samariteni (Matei 20:22,23; Luca 9:55). Şi El i-a mustrat pe ucenicii Săi de şapte ori pentru necredinţă.

Lui Isus nu I-a fost niciodată teamă să spună adevărul, chiar dacă acesta îi rănea pe ceilalţi pentru că inima Lui era plină de dragoste pentru ei. Lui nu-I păsa dacă, dând glas unor cuvinte puternice, reputaţia Lui de bunătate ar fi fost pierdută. El îi iubea pe alţii mai mult decât pe Sine şi, ca să-i ajute, era dispus să-Şi sacrifice reputaţia. De aceea, El a rostit adevărul cu fermitate, ca nu cumva oamenii să fie pierduţi pentru veşnicie. Binele veşnic al oamenilor conta pentru El mai mult decât părerile lor despre El.

Feriţi-vă de prorocii mincinoşi care afirmă cu îngâmfare: „Aşa vorbeşte Domnul!”

Cuvântul Săptămânal, Iunie 2012 (1)

  -Zac Poonen

În Ieremia 23:5,6 îl găsim pe Ieremia prorocind despre venirea Domnului Isus Hristos care aici este numit „Vlăstarul drept” şi „Domnul, Dreptatea noastră”.

Această titulatură face referire la Domnul ca fiind Singurul Care ne îndreptăţeşte atribuindu-ne nouă neprihănirea Lui. Este un nume al noului legământ – deşi Ieremia a prorocit foarte puţin despre noul legământ.

Acest capitol este, de asemenea, un capitol minunat de citit de către toţi predicatorii pentru că în el sunt date multe avertizări la care ei trebuie să ia aminte. Aici sunt demascaţi şi condamnaţi prorocii mincinoşi. Erau proroci mincinoşi pentru că nu-şi făceau timp să asculte ceea ce spunea Dumnezeu (Ieremia 23:18). Erau prea leneşi ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte Cuvântul Lui.

Astăzi, există mulţi proroci mincinoşi răspândiţi în creştinism care umblă după bani şi după propria slavă. Ei prorocesc în mod mincinos despre vise imaginare pe care pretind că le-ar fi visat.

Ieremia i-a avertizat pe oameni să nu-i asculte pe prorocii mincinoşi. Aceştia îşi inventau mesajele şi le vorbeau apoi oamenilor susţinând că „Aşa vorbeşte Domnul”. Dar Domnul nici măcar nu le vorbise. Până şi astăzi sunt numeroşi oameni care folosesc în mod uşuratic această expresie. Este foarte primejdios să te ridici şi să spui: „Aşa vorbeşte Domnul” când tu nu eşti sigur dacă Dumnezeu a vorbit într-adevăr. Oameni care n-au nicio frică de Dumnezeu folosesc astăzi această expresie şi spun orice le trece prin minte. Acesta este un lucru periculos şi rău.

Toţi oamenii de felul aceasta ar trebui să studieze acest capitol şi să înveţe să se teamă de Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu vorbeşte, însă El vorbeşte prin oameni smeriţi ca Pavel care spunea: „gândesc că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 7:40) – iar nu prin oameni care afirmă cu îngâmfare: „Aşa vorbeşte Domnul”. Feriţi-vă de astfel de proroci mincinoşi – pentru că, în creştinismul zilelor noastre, întâlnim mii ca ei.

Dumnezeu spune că asemenea focului şi a ciocanului este Cuvântul Lui (Ieremia 23:29). De ce cuvintele atâtor predicatori sunt incapabile să zdrobească inimile tari ale oamenilor şi să le pună pe jar? Deoarece cuvintele lor nu vin de la Domnul.  

Ascultarea îţi va face viaţa glorioasă

Viaţa lui Isus a fost cea mai frumoasă, cea mai cuviincioasă, cea mai liniştită şi cea mai fericită viaţă pe care a cunoscut-o vreodată lumea. Şi aceasta datorită ascultării Sale absolute de Cuvântul lui Dumnezeu.

Gândiţi-vă la ordinea din universul fizic. Stelele şi planetele se deplasează în univers într-o ordine atât de perfectă, încât ne putem fixa ceasul după ele cu o acurateţe de până la a miliona parte dintr-o secundă. Aşa de mare este predictibilitatea lor, încât astronomii pot calcula poziţia oricărei stele sau planete pentru orice moment de timp din viitor. Care este secretul unei ordini atât de perfecte? Unul singur: Ele se supun cu exactitate voii lui Dumnezeu, gravitând în orbitele aşezate pentru ele şi în ritmul stabilit lor de către Creatorul lor.

Oriunde există ascultare de Dumnezeu, există perfecţiune şi frumuseţe. Şi oriunde există neascultare de Dumnezeu, avem de-a face cu haos şi urâţenie.

Până şi stelele sunt o mărturie mută a faptului că poruncile lui Dumnezeu sunt cele mai bune pentru noi şi că poruncile Lui nu sunt împovărătoare.

Viaţa lui Isus poartă mărturia faptului că numai evlavia, singura dintre toate lucrurile, este de folos, atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare (1 Timotei 4:8). Niciun om nu poate fi mai fericit, mai liniştit sau mai mulţumit decât omul evlavios.

„Frica de Domnul este un izvor de viaţă” (Proverbe 14:27); şi Isus a ascultat de porunca de „a avea totdeauna (sau toată ziua) frică de Domnul” (Proverbe 23:17).

Dumnezeu a auzit rugăciunile Lui datorită fricii Lui evlavioase (Evrei 5:7). Cerurile au fost totdeauna deschise deasupra lui Isus perntru că El a trăit în frică de Dumnezeu. „Eu cinstesc pe Tatăl Meu” (Ioan 8:49), a spus El odată. El a demonstrat prin propria viaţă adevărul Cuvântului care spune: „Frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Proverbe 9:10).

Răspunsul la acuzații

”Când vă vor duce înaintea sinagogilor, înaintea dregătorilor, și înaintea stăpânilor, să nu vă îngrijorați, cum veți răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veți vorbi; căci Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiți.” 

                                                                                                                  Luca 12:11-12

Când apare conflictul, reacția naturală este să dăm vina pe altcineva și să ne apărăm pe noi înșine. Dar credincioșii trebuie să răspundă într-un mod diferit. Mai demult, am fost pedepsit în public pentru o greșeală pe care nu am făcut-o. Din fericire, Domnul mi-a dat putere să rămân calm în loc să reacționez violent. Cel mai bun răspuns într-o criză este să ne rugăm mereu înainte. Când facem așa, Dumnezeu ne asigură în mod minunat ceea ce noi înșine nu putem aduna.

• Discernănânt spiritual. Domnul, care înțelege perfect sursa fiecărei probleme, ne poate da înțelegere dincolo de perspectiva noastră limitată. Poate o fost o neînțelegere, un sentiment de gelozie din partea celeilalte persoane, sau o greșeală facută neintenționat. Duhul Sfânt ne poate arăta cum să-l abordăm pe acuzator și să vedem dincolo de acțiunile sau cuvintele dureroase.
• O fire liniștită. Natura noastră umană dorește să acționeze rapid, așa încât să ne putem apăra. De aceea trebuie să ne concentrăm atenția asupra Domnului, și să experimentăm pacea lăuntrică pe care doar El ne-o poate da (Ioan 14:27).
• Înțelepciune. Isus le-a spus ucenicilor că Duhul Sfânt le va da să spună vorbe înțelepte atunci când se vor confrunta cu autorități ostile. El îți va da și ție vorbe înțelepte. Cere-I să pună un sigil buzelor tale pănă când El nu-ți va arăta ce și când să spui (Psalmul 141:3).

Nu trebuie să reacționăm criticilor cu mânie și auto-protecție, în același mod în care lumea o face. În schimb, noi suntem chemați să-L representăm pe Cristos în orice situație, depinzând de El. Răspunzând așa cum El ne îndrumă îI aducem glorie și îi facem pe cei necredincioși să vrea să cunoască sursa puterii noastre.


In Touch Ministries