Cum sa iei decizii

-“Domnul întăreşte paşii omului, când îi place calea lui” (Psalmul 37:23)-




Când te afli în faţa unor decizii importante, trebuie să ţii cont de trei aspecte esenţiale.

1) Fereşte-te de “presiunea oamenilor”. Trebuind să înfrunte 1.000 de care filistene şi pentru că proorocul Samuel întârzia ca să aducă jertfele necesare lui Dumnezeu care să-i asigure victoria, regele Saul s-a hotărât să uzurpeze funcţia proorocului şi să aducă în schimb propria lui jertfă. Când a venit Samuel şi i-a cerut explicaţii, Saul a spus: “Filistenii se vor pogorî împotriva mea …. atunci am îndrăznit” (1 Samuel 13:12). El a cedat în faţa “presiunii oamenilor”. Samuel i-a spus lui Saul: “Ai lucrat ca un nebun … dar acum, domnia ta nu va dăinui” (1 Samuel 13:13-14). Voia lui Dumnezeu trebuie să se facă în felul lui Dumnezeu, aşa că aşteaptă instrucţiunile Lui şi nu i-o lua înainte.

2) Asigură-te că este momentul potrivit. Dumnezeu spune: “ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide” (Apocalipsa 3:8). Când deschizi o uşă, trebuie să te străduieşti să o ţii deschisă, dar când Dumnezeu deschide o uşă, “nimeni n-o poate închide”. Nu trebuie să manipulezi nici oamenii, nici situaţiile – trebuie doar să treci pragul.

3) Adu-ţi aminte principiul “constrângere şi eliberare”. Echipa lui Pavel de misionari a încercat să meargă în două cetăţi diferite, “Duhul lui Isus nu le-a dat voie” (Faptele Apostolilor 16:7). Ai încercat vreodată să îl înveţi pe un adolescent să conducă? Care este lucrul despre care înveţi mai întâi – despre acce­leraţie sau despre frână? Despre frână! Dacă nu este interesat, ia-ţi cheile de la maşină înapoi; el nu este pregătit să conducă. Pe măsură ce îl cunoşti mai bine pe Dumnezeu, vei descoperi că El te călăuzeşte după principiul “constrângere şi eliberare”: frâna şi acceleraţia. Aşa merg lucrurile când paşii tăi sunt călăuziţi de Domnul.

                                                                      Cum sa iei decizii!

Stima de sine trebuie sa vina de la Dumnezeu

“Te chem pe nume: esti al Meu” (Isaia 43:1)

            Dr Martin Lloyd-Jones a spus: “Chiar daca esti unul din milioanele de oameni ce impanzesc aceasta lume si chiar daca lumea te-ar face sa crezi ca nu contezi si ca nu esti decat un fir dintr-un intreg, Dumnezeu spune: “Te cunosc”. Cat de minunat este acest lucru? Stai o clipa si gandeste-te la lucrurile care iti fura stima de sine. Cuvinte precum: “Nu te doresc; nu te mai iubesc”. Sau “nu esti potrivit pentru slujba asta; ne pare rau, trebuie sa te concediem”. Sau “ faci mereu aceleasi greseli prostesti. Nu vei face niciodata nimic bine”. Sau “de ce nu poti fi ca fratele tau sau ca sora ta sau ca si cutare?” Intelege urmatoarele:

             
        1) Stima ta de sine nu se poate baza pe ceea ce faci pentru a-ti castiga existenta. Pentru ca atunci cand nu mai poti lucra, te vei simti fara valoare. Gandeste-te la cateva persoane celebre pe care le stii: atleti, artisti, vorbitori, etc. Cand nu mai pot face ceea ce fac deseori ajung deprimati si chiar se sinucid. 

       2) Stima ta de sine nu se poate baza pe posesiunile tale. Recent, piata imobiliara din Statele Unite a pierdut pana la 40% din valoarea sa intr-un an. Milioanele de oameni au vazut cum statutul lor social merge in jos, iar siguranta lor financiara piere in fum. 

      3) Stima ta de sine nu se poate baza pe opinia oamenilor, deoarece ea te va face mereu vulnerabil in fata respingerii. Care este solutia? Descopera ce crede Dumnezeu despre tine si zideste-ti viata pe lucrul acela. “Asa vorbeste Domnul, care te-a facut … Eu te izbavesc, te chem pe nume: esti al Meu” (Isaia 43:1). Mai bine de asa nu se poate!

 

Egoismul

“Nu purtati grija de firea pamanteasca, pentru ca sa-i treziti poftele.”

                                                                                  Romani 13:14

1)    Nu fi egoist, ci straduieste-te sa inaintezi spre desavarsire in unire cu toti credinciosii adevarati.

2)    Tot ce face “eu” arunca o umbra asupra ce face Dumnezeu.

3)    Cel ce iubeste egoist, se ingrijeste numai pe sine si se gandeste numai la sine, ca sa-i fie bine numai lui, iar altii sa traiasca cum stiu, este cel mai primejdios dusman al nostru…

4)    Egoismul este primul inel din lantul lung al oricaror vicii.

5)    Egoismul se cunoaste si prin faltul ca, cauta prietenia celor mari.

6)    Daca viata egoistului pare uneori un triumf, moartea lui totdeauna este o infrangere.

7)    Daca iubirea este flacara, atunci iubirea de sine e ardere de sine.

8)    Nu uita niciodata mostenirea primejdioasa ce o porti in tine: eul.

 

Crescând în sfinţenie

Viaţa umplută de Duhul este o viaţă de creştere în sfinţenie. Aşa cum 
viaţa omului creşte în sfinţenie, tot aşa creşte şi cunoştinţa lui 
despre sfinţenia absolută a lui Dumnezeu. Acestea două merg împreună. 
De fapt, cea de-a doua este una din dovezile că o persoană o are pe 
prima.

Douăzeci şi cinci de ani după convertirea lui, Pavel spune: „Căci eu 
sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli” (1 Corinteni 15:9). Cinci ani
mai târziu el spune: „Eu sunt mai prejos decât ultimul dintre toţi 
sfinţii” (Efeseni 3:8 KJV). Un an mai târziu încă spune: „Eu sunt 
(observaţi, nu spune „eu am fost”, ci „eu sunt”) cel dintâi dintre 
păcătoşi” (1 Timotei 1:15).

Vedeţi progresul lui în sfinţenie în acele afirmaţii?

Cu cât a mers mai aproape cu Dumnezeu, cu atât mai mult era conştient 
de corupţia şi ticăloşia cărnii lui. El a recunoscut că nici un lucru 
bun nu se poate găsi în firea lui pământească (Romani 7:18). În 
Ezechiel 36:26, 27, 31 Dumnezeu spune: „ Vă voi da o inimă nouă, şi 
voi pune în voi un duh nou... Atunci vă va fi scârbă de voi înşivă, 
din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre.” Vedem acolo că una 
din dovezile că avem o inimă nouă de la Dumnezeu este că ne va fi 
scârbă de noi înşine. Doar un om care îşi urăşte şi îşi detestă firea 
pământească va putea împlini porunca din Filipeni 2:3, aceea de a-i 
„considera pe alţii mai presus” decât el însuşi. Odată ce şi-a văzut 
propria depravare, el nu va mai dispreţui pe nimeni.

El va fi deasemenea gata să mărturisească imediat eşecul şi va fi 
dispus să numească păcatul, păcat. Omul umplut de Duhul nu va căuta 
doar să le lase celorlalţi impresia că el creşte în sfinţenie, ci 
chiar va face aceasta. El nu va mărturisi despre experienţe, care după 
cum se presupune, l-ar fi făcut mai sfânt, şi nu va încerca să-i 
convingă pe alţii despre a lui teologie a sanctificării. El va avea 
atât de multă sfinţenie în viaţa lui încât ceilalţi vor veni la el, de 
bună voie, şi-l vor întreba secretul vieţii lui. El va avea ceea ce J. 
B. Phillips traduce ca: „sfinţenia care nu este iluzie” (Efeseni 4:24).

Nu contează care este doctrina noastră despre sfinţenie. Adevărata 
sfinţenie vine doar la omul care o caută cu toată inima lui, şi nu la 
cel care are numai o învăţătură corectă în mintea lui.

Au fost oameni evlavioşi în secolele trecute (ca John Fletcher) a 
căror înţelegere despre doctrina sfinţeniei i-a condus înspre a crede 
că ei erau „sanctificaţi în întregime” şi care numeau păcatele lor 
inconştiente „greşeli”. Au fost şi alţi oameni evlavioşi (ca David 
Brainerd) care numeau păcatele lor inconştiente „păcate” şi care îşi 
deplângeau păcătoşenia şi lipsa de consacrare pentru Dumnezeu constant 
– pe tot parcursul vieţii lor pământeşti. Însă ambele grupuri de 
oameni pot să fi fost în egală măsură sfinţi în ochii lui Dumnezeu în 
ciuda diferenţelor radicale în modul în care şi-au evaluat propriile 
vieţi. Temperamentele lor diferite şi înţelegerea diferită cu privire 
la doctrina sanctificării explică cauza evaluărilor diferite a 
propriilor lor inimi. Secretul sfinţeniei nu este descoperit prin 
studiul cuvintelor şi timpul verbelor din greacă în Noul Testament, ci 
printr-o dorinţă sinceră şi din toată inima, de a-L mulţumi pe 
Dumnezeu. Dumnezeu se uită la inima noastră nu la aptitudinile noastre 
intelectuale.

În orice caz, orice creştere în sfinţenie va fi întodeauna 
acompaniată, aşa cum a fost cu Pavel, de către o conştienţă din ce în 
ce mai mare a propriei păcătoşenii în prezenţa lui Dumnezeu.

Condiţia oamenilor lui Dumnezeu depinde de liderii lor‏

    - Zac Poonen
 

În cartea 1 Împăraţi vedem că se începe cu David, omul după inima lui Dumnezeu, şi se termină cu Ahab, cel mai rău împărat să fi domnit peste Israel vreodată. Israel începe ca o naţiune puternică şi sfârşeşte ca o naţiune divizată şi cu mulţi împăraţi răi stăpânind peste ambele împărăţii – în special peste Israel.

Condiţia oamenilor lui Dumnezeu depinde în mare măsură de spiritualitatea sau lipsa acesteia în liderii lor. Ori de câte ori Israel a avut un lider evlavios, ei au înaintat în mod evlavios. Când au avut un lider carnal, s-au îndepărtat de Dumnezeu îndreptându-se înspre pofte trupeşti. Marea nevoie printre oamenii lui Dumnezeu a fost întodeauna aceea de lideri evlavioşi.

Isus s-a uitat la mulţimi în vremea Lui şi le-a văzut ca oi fără păstor. Le-a spus ucenicilor să se roage ca Dumnezeu să scoată păstori în mijlocul oamenilor Lui (Matei 9:36-38). Când Dumnezeu se uită astăzi la bisericile din India, El vede aceeaşi nevoie de lideri evlavioşi. Aşa că provocarea care ni se adresează nouă este să satisfacem inima lui Dumnezeu în generaţia noastră prin a fi acel tip de bărbaţi şi femei pe care El îi caută.

În fiecare generaţie Dumnezeu are nevoie de lideri evlavioşi. Nu ne putem baza pe înţelepciunea liderilor generaţiei anterioare. David nu ar fi putut domni peste Israel pentru totdeauna. El avea să moară şi altcineva avea să-l înlocuiască. Ce avea să devină Israel a depins de ce fel de persoană va fi noul rege.

Dumnezeu ridică un om credincios să înceapă o lucrare într-o generaţie. El îmbătrâneşte şi moare. Vor avea liderii generaţiei următoare doar cunoştinţa şi doctrina fondatorului, dar nu şi evlavia şi cunoşterea de Dumnezeu? Atunci acei oameni se vor îndepărta cu siguranţă. Dumnezeu are nevoie de oameni ca David şi Debora în ziua de azi.

Umblând în lumină

   -Zac Poonen

Biblia spune în 1 Ioan 1:7 că nu putem avea părtăşie cu Dumnezeu dacă nu umblăm în lumină. Dacă umblăm în lumină, atunci cu siguranţă nu putem ascunde nimic, pentru că lumina dezvăluie totul. Omul care umblă în întuneric este acela care are ceva de ascuns în viaţa lui. Dacă umblăm în lumină, viaţa noastră este o carte deschisă. Putem atunci să-i invităm pe oameni să ne examineze viaţa personală, registrul contabil şi totul. Nu există nimic ce vrem să ascundem. Nu înseamnă că suntem perfecţi. Nu, înseamna doar că suntem sinceri.

Primul lucru pe care îl cere Dumnezeu de la noi este sinceritate – sinceritate absolută. Dacă suntem dispuşi să fim în primul rând sinceri, multe dintre problemele noastre vor fi repede rezolvate. Vom înainta rapid în viaţa noastra spirituală dacă trăim după această regulă fundamentală a sincerităţii în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Vei descoperi însă că aceasta este o luptă. Vei spune probabil: “Chiar voi lua acest îndemn în mod serios. Voi fi sincer de acum înainte.” Vei descoperi însă, că înainte de a se sfârşi săptămâna, vei fi ispitit din nou să te comporţi ca un actor, şi să cauţi lauda oamenilor în loc de lauda lui Dumnezeu. Aşa că trebuie să decizi să lupţi această bătălie şi să învingi.

Este o mare mâhnire pentru Dumnezeu că sunt aşa de mulţi creştini astăzi, care au fost născuţi din nou acum douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, dar care nu au avansat spiritual pentru că nu au învăţat această lecţie fundamentală de a fi sincer. Nu putem înainta dacă există făţărnicie în viaţa noastră. Rugăciunile nu ne vor fi ascultate. Putem avea nopţi întregi de întâlniri de rugăciune; ne pierdem însă timpul. Rugăciunile nu ne vor fi ascultate, dacă nu scăpăm de făţărnicie mai întâi.

Trebuie să recunoaştem că adevărata noastră valoare spirituală este ceea ce suntem înaintea lui Dumnezeu şi nimic mai mult. Condiţia noastră spirituală nu este determinată de cunoştinţa noastră biblică, nici de cât de mult ne rugăm, nici de numărul întâlnirilor la care participăm, nici de ce gândesc liderii sau alţii din biserică despre noi. Din contră însă, întreabă-te :”Ce crede Dumnezeu, care vede fiecare domeniu al vieţii mele, despre mine?” Răspunsul la această întrebare este adevăratul indicator a cât de spiritual eşti. Trebuie să ne reamintim aceasta zilnic, alminteri ne vom trezi acţionând ca actori din nou.

Îmi plac acele cuvinte pe care le-a spus Isus despre Natanael, “Iată cu adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug” (Ioan 1:47) Dacă Isus ar putea spune la fel despre tine şi despre mine, aceasta ar fi o mai mare recomandare decât orice altceva. Natanael nu era perfect. Era imperfect. Însă el era sincer cu privire la imperfecţiunile sale. El nu a pretins să fie ceva ce nu era. În acest sens a fost el diferit de Anania şi Safira.

Pentru judecata, Dumnezeu asteapta ca pacatul omului sa fie copt

Poporul Canaanului, care a fost ucis la porunca lui Dumnezeu, a fost pedepsit la fel cum Sodoma si Gomora au fost pedepsite si la fel cum lumea din zilele lui Noe a fost pedepsita. Întregul pamânt se stricase în timpul lui Noe cu pacate sexuale (Geneza 6:11). La fel si canaanitii se complaceau în pacate sexuale rusinoase si se închinau lui Satan. Si de aceea pamântul „i-a varsat din gura lui” (Leviticul 18:24, 25). Deuteronomul 9:4 si 18:10-12 ne ofera motive clare pentru care Dumnezeu i-a distrus pe canaaniti. În cazul oricarei natiuni care emite influente murdare ce pervertesc si strica pamântul, singurul lucru de facut este pedepsirea ei, eliminând poporul respectiv – ca nu cumva influenta lui sa se raspândeasca si sa-i strice si pe altii.

Un Dumnezeu al dragostei îi nimiceste pe unii oameni asa cum un doctor bun amputeaza piciorul unui om când cangrena din acel picior este atât de grava, încât ameninta sa-i distruga tot trupul. Daca ai vedea un doctor taind piciorul cuiva si nu ai întelege medicina, ti-ai închipui ca doctorul îl uraste pe acel om. În realitate, însa, adevarul este tocmai opusul închipuirii tale. Doctorul face aceasta din dragoste. Dumnezeu de asemenea actioneaza din dragoste pentru lume când reteaza anumite neamuri care altfel ar strica-o. Stergerea populatiei lumii de pe fata pamântului la potop a fost un act de dragoste, astfel încât rasa omeneasca sa poata fi pastrata fara a fi controlata total de demoni (Geneza 6:2 – unde „fiii lui Dumnezeu” se refera la creatia lui Dumnezeu – îngerii care au cazut). Apostolul Pavel l-a lovit odata pe un om cu orbire pentru ca acel om îl ratacea pe un altul (Faptele Apostolilor 13:8-12). Am auzit de cazuri de oameni care au fost omorâti de Dumnezeu pentru ca se opuneau unei treziri. Asadar, ceea ce citim în Iosua n-a fost asasinarea canaanitilor. A fost o operatie chirurgicala pentru lume.

Cu multi ani înainte, când Avraam a locuit în Canaan, erau canaaniti acolo. Dar Dumnezeu nu i-a nimicit atunci pe canaaniti. Dumnezeu a asteptat 400 de ani pentru ca, asa cum El i-a spus lui Avraam, „nelegiuirea amoritilor nu-si atinsese înca vârful” în acel timp (Geneza 15:16). Culegem fructele când sunt coapte. Dumnezeu de asemenea asteapta ca pacatul omului sa ajunga copt pentru judecata înainte ca El sa judece. El a judecat Sodoma si Gomora când pacatul lor a fost copt. La fel si în cazul canaanitilor.

Dupa ce Israelul ocupase Canaanul timp de 700 ani, când au ajuns sa comita si israelitii aceleasi pacate ca si canaanitii, Dumnezeu i-a alungat si pe ei din tara. Au venit asirienii si i-au luat captivi. O suta douazeci si cinci de ani mai târziu, când Iuda, împaratia sudica, a respins mesajele prorocilor lui Dumnezeu si când pacatul lor s-a copt pentru judecata, Dumnezeu i-a trimis pe babilonieni sa-i nimiceasca si pe ei. Dumnezeu nu este partinitor. Fie ca este vorba de canaaniti, de israeliti sau de poporul lui Iuda, standardele Lui sunt aceleasi. Daca oamenii Lui continua sa încalce poruncile Lui si sa-i ignore pe prorocii Lui, El efectueaza asupra lor aceeasi operatie. Dumnezeu face acelasi lucru si cu noi. Daca Dumnezeu ti-ar scuza pacatul, acest lucru ar dovedi ca El nu te iubeste. Daca un tata si-ar lasa copiii sa traiasca cu eventualele boli pe care le-ar avea la un moment dat, aceasta ar dovedi ca el nu-si iubeste cu adevarat copiii.