Petru a putut deveni un apostol milos numai după ce el însuşi a greşit
şi a căzut în păcatul lepădării de DOMNUL de trei ori. În mod
categoric nu aceasta a fost voia perfectă a lui Dumnezeu pentru Petru
ca el să păcătuiască în aşa fel; dar vedem totuşi că Dumnezeu a permis
acest lucru ca să facă în Petru o lucrare. L-a făcut delicat şi
înţelegător faţă de aceia care au eşuat în viaţa lor.
Isus n-a păcătuit nici măcar o dată şi, totuşi, El era infint de
înţelegător şi de milostiv faţă de păcătoşi. Dar cu restul rasei lui
Adam nu acesta este cazul. Aceia care n-au căzut niciodată într-un
păcat mare ajung de obicei să fie duri, nemiloşi şi dispreţuitori faţă
de păcătoşi.
Când ne uităm la circumstanţele prin care Petru a căzut într-un mare
păcat, vedem că Dumnezeu l-ar fi putut proteja cu uşurinţă ca nici
măcar să nu se confrunte cu ispita de a se lepăda de DOMNUL. Şi,
totuşi, Dumnezeu a ales să nu-l protejeze de acele momente de ispitire.
În Ioan 18:15-18, vedem că Ioan şi Petru L-au urmat pe Isus la curtea
marelui preot. Întrucât Ioan îl cunoştea pe marele preot, uşierul l-a
lăsat să intre. Dar Petru n-a putut intra. Astfel că Ioan a intervenit
şi, vorbind cu uşierul, a obţinut intrare şi pentru Petru. Pe moment,
acesta a părut a fi un lucru bun. Remarcaţi, însă, faptul că Petru
n-ar fi păcătuit în acea noapte dacă Ioan nu l-ar fi băgat în curte –
pentru că numai acolo, în curte, Petru a fost luat la întrebări şi s-a
lepădat de DOMNUL de trei ori (Vezi Ioan 18:17,25,27).
Am putea deci întreba: „De ce a permis Dumnezeu să se întâmple
aceasta? De ce nu l-a împiedicat pe Petru să nu obţină intrarea în
curte? A fost o greşeală din partea lui Dumnezeu?” Nicidecum.
Dumnezeu, în suveranitatea Lui, i-a permis lui Ioan să-l aducă
înăuntru pentru ca, prin propriul său eşec, Petru să poată obţine o
învăţătură. El n-ar fi putut deveni liderul apostolilor şi
evanghelistul principal al bisericii primare, fără să-şi fi dus la bun
sfârşit acest curs din educaţia lui.
Satan avea agenţii lui pregătiţi să-l ispitească pe Petru, dar a
trebuit să obţină permisiunea lui Dumnezeu ca să facă aceasta. Însă,
Isus S-a rugat pentru Petru să nu-şi piardă credinţa în momentul
grozavei căderi (Luca 22:31,32); şi rugăciunea lui Isus a fost
ascultată. Petru a ieşit din acea experienţă drept un om zdrobit,
milos. Niciodată în viaţa lui n-ar mai fi fost capabil să-i condamne pe
păcătoşi cu asprime. De fiecare dată când ar fi fost tentat să facă
astfel, şi-ar fi amintit propriul lui eşec şi atunci şi-ar fi diminuat
acuzaţia.
Dumnezeu poate face ca cele mai rele lucruri care ţi s-au întâmplat în
viaţă să lucreze pentru binele tău suprem, dacă ai credinţă. În timpul
celor şapte săptămâni înainte de Rusalii, poate că de nenumărate ori
Petru şi-ar fi dorit ca Ioan să nu fi obţinut permisiunea ca el să
intre în curte în acea fatidică noapte, astfel încât el să nu se
lepede de DOMNUL. Dar atunci n-ar fi fost zdrobit şi, în ziua de
Rusalii, n-ar fi fost bun să predice evanghelia păcătoşilor.
Ştim că Petru a continuat să predice împotriva păcatului, pentru că el
scrie în scrisoarea lui despre umblarea pe urmele lui Isus „care n-a
făcut păcat”, îndemnându-i pe oameni „s-o sfârşească cu păcatul” (1
Petru 2:2,22; 4:1,2). Dar acum el predica cu milă. Tocmai de aceea lui
i s-a dat privilegiul de a deschide uşa evangheliei pentru iudei, în
ziua de Rusalii, şi totodată neamurilor, în casa lui Corneliu. În
oricare din acele cazuri, Dumnezeu i-ar fi putut folosi pe Iacov sau
pe Ioan. Dar nu. El l-a folosit pe Petru – cel care eşuase lamentabil
– pentru că el putea vorbi cu mai mare milă păcătoşilor îndărătnici,
decât ar fi făcut-o ceilalţi doi.
David a fost un altul asemenea lui Petru. Odată când, din lene, a
evitat să meargă pe câmpul de luptă, a alunecat rău şi a căzut în
păcat – un păcat care a devenit ca o pată neagră împotriva lui pentru
tot restul vieţii şi timp de secole după aceea (2 Samuel 11:1-5).
Duhul Sfânt înregistrează: „Căci David făcuse ce este plăcut înaintea
Domnului, şi nu se abătuse de la nici una din poruncile Lui în tot
timpul vieţii lui, afară de întâmplarea cu Urie, Hetitul” (1 Împăraţi
15:5). Cu toate acestea, Dumnezeu a folosit eşecul lui David ca să-l
zdrobească, făcându-l să scrie Psalmul 51 - o porţiune de Scriptură
inspirată care a binecuvântat milioane de oameni timp de nenumărate
secole mai mult decât orice altă scriere a lui David. Niciodată n-ar
fi putut David să scrie acel psalm dacă ar fi căzut într-un păcat mai
mic. Căderea lui a trebuit să fie una mare şi adâncă şi cunoscută de
toţi pentru ca el să poată fi pe deplin smerit şi zdrobit. De atunci,
el a fost un om zdrobit pentru restul vieţii. Şi Isus se numeşte pe
Sine Fiul lui David!!
