Există oare o Prezență cosmică?

             Am început ieri prin a pune întrebarea dacă există o Prezență cosmică în univers și am încheiat prin a spune că Ceva trebuie să existe! Dacă nu există nimic, atunci nu avem nici un cadru de referință, nici o stea după care să ne călăuzim micuța corabie, și atunci suntem aruncați de pe un val pe altul de o existență goală și lipsită de sens – fără o stea drept țintă – și deci, fără un port unde să ajungem. Începem să vedem rezultatul pierderii lui Dumnezeu – dacă Îl pierdem pe Dumnezeu, pierdem sensul vieții și aceasta este ca și cum unui vas i-ar fi căzut fundul. Căci dacă nu există nici un Dumnezeu care să dea vieții valoare, țel și scop, atunci noi nu suntem decât niște baloane animate care se ridică la suprafața lumii, strălucesc în lumina soarelui pentru o clipă și apoi se sparg, lăsând în urmă câte o pată umedă și murdară pe suprafața lucrurilor. Și cu aceasta  s-a terminat totul. Sau, schimbând figura de stil, ”viața este un copil speriat și neliniștit cu care trebuie să te joci până adoarme.” Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu facem decât să trecem prin ”zorile zgomotoase care nu au nici un sens, nici țintă” – un vârtej obositor de nimicnicie.

          Știm acum, deci: dacă pierdem Cerul, ne vom pierde la scută vreme după aceea și pământul. Un pictor spunea despre peisajele sale: ”Tabloul îmi iese bine numai dacă reușesc să prind bine cerul.” Dacă Îl poți prinde pe Dumnezeu, sau dacă Dumnezeu te prinde pe tine, atunci cerul este în regulă, totul este la locul său și întregul tablou capătă sens. Cineva a spus: ”Omul nu mai este același de când a murit Dumnezeu. El resimte foarte greu această pierdere.” Desigur, viața însăși a devenit grea de când s-a golit cerul. ”Uneori tare aș dori ca Dumnezeu să Se întoarcă” – a oftat altcineva. Un contemporan al nostru de mare profunzime spirituală a povestit un vis: ”Mi se părea că te vedeam – mi s-a adresat el mie – stând pe culmea unui deal și noi, o mare mulțime de oameni, ne uitam țintă la tine și așteptam să ne spui ceva. Ți-am văzut cu toții buzele mișcându-se, dar n-a ieșit nici un sunet din ele... Noi am încercat să te ajutăm, pronunțând noi înșine cuvântul pe care îl formau buzele tale – dar și noi eram muți. Și cuvântul era... era oare... << Dumnezeu >>?”

Începem căutarea

Viața nu poate fi abundentă decât dacă are izvoare abundente. Este evident că nici un orgnism nu poate cheltui mai multă energie decât primește din afară. Dar ce este acest din afară? Este el doar natura fizică și societatea umană? Sau pe lângă aceste două dimensiuni, înăuntru și în afară, mai există si o a treia dimensiune, deasupra? Mulți oameni au decis că nu există un deasupra cu care ei să poată intra în contact – în felul acesta au limitat viața la înauntru și în afară. Dar spre dezamăgirea și nedumerirea lor, ei fac descoperirea că înăuntru și în afară, în loc să le ofere resurse pentru o viață abundentă, pentru o viață din belșug, le opun rezistență; înăuntrul este divizat și în luptă cu el însuși, iar în afară este plin de contradicții. Izvoarele, deci, sunt inversate – curg în direcție opusă.

       Cineva a zis: “Dacă nu avem în noi ceea ce este deasupra noastră, vom ajunge în curând să cedăm la ceea ce este împrejurul nostru.” Ceea ce se întâmplă este că noi ajungem să fim condiționați și hrăniți de circumstanțe și prin aceasta slăbim și devenim anemici. Și dacă ne întoarcem înăuntrul nostru pentru a ne găsi resursele acolo, descoperim că fântâna este seacă. Un filozof a spus recent că “omul ajunge la un anumit punct în care face descoperirea că nu are resurse în sine însuși ca să se întregească și în felul acesta rămâne incomplet și decepționat”. Rezultatul este ceea ce un om inteligent și plin de aspirații a numit ”un sentiment de singuratate cosmica”. ”Nu sunt sigur – a continuat el – dacă faptele mele au sau nu au ceva cosmic la bază, dacă eu acționez în armonie cu ceva semnificativ, sau dacă acționez pur și simplu fără sens, în absolută singurătate, fără ca să existe cineva care să-mi susțină existența, sau să-i pese măcar de ea.” Omul ateu a fost definit ca ”un om care nu are mijloace invizibile de sprijin”.  ”Un sentiment de singurătate cosmică” – acesta este gândul frigid care își pune mâna lui rece pe nădejdile, aspirațiile și străduințele noastre. Am putea noi oare da la o parte mâna aceasta și să-i facem loc uneia calde? Am putea noi oare alunga acest sentiment de singurătate cosmică și să-l înlocuim cu sentimentul unei Prezențe cosmice vii, care este de partea noastră și în noi? Dacă răspunsul este pozitiv, el va afecta miezul, centrul vieții noastre. Căci dacă centrul este gol și lipsit de sens, atunci toată viața devine goală și lipsită de sens o dată cu el. Dar dacă locul acela central este plin și bogat în semnificații, atunci toată viața devine bogată în semnificații o dată cu el.