Predă-te lui Dumnezeu fără nicio rezervă‏

Cuvântul Săptămânal, Martie 2012 (4)

  - Zac Poonen

În Vechiul Testament, existau două clase de robi – robul şi servitorul angajat. Un rob, spre deosebire de servitorul angajat nu era niciodată plătit. El era cumpărat de stăpânul său la un preţ – şi, drept urmare, tot ceea ce era el şi tot cee ce deţinea aparţineau stăpânului său. Este ceea ce fiecare credincios trebuie să se recunoască a fi. Timpul nostru, banii noştri, talentele, familiile, posesiunile, minţile şi trupurile noastre – totul – aparţin Stăpânului şi Domnului nostru, pentru că toate sunt ale Lui prin dreptul de cumpărare de la Cruce (1 Corinteni 6:19, 20).

De aceea, în Romani 12:2, suntem sfătuiţi să ne aducem trupurile lui Dumnezeu, o dată pentru totdeauna, ca o jertfă vie, la fel ca jertfa arderii de tot din Vechiul Testament. Jertfa arderii de tot, spre deosebire de jertfa ispăşirii, era adusă lui Dumnezeu în întregime şi simboliza dedicarea totală a celui care o aducea faţă de Domnul. Când un om aducea o ardere de tot, nu mai primea nimic înapoi.

 

În Vechiul Testament, existau două clase de robi – robul şi servitorul angajat. Un rob, spre deosebire de servitorul angajat nu era niciodată plătit. El era cumpărat de stăpânul său la un preţ – şi, drept urmare, tot ceea ce era el şi tot cee ce deţinea aparţineau stăpânului său. Este ceea ce fiecare credincios trebuie să se recunoască a fi. Timpul nostru, banii noştri, talentele, familiile, posesiunile, minţile şi trupurile noastre – totul – aparţin Stăpânului şi Domnului nostru, pentru că toate sunt ale Lui prin dreptul de cumpărare de la Cruce (1 Corinteni 6:19, 20).

Dumnezeu putea face orice dorea cu acea jertfă. Ea simboliza Crucea Calvarului unde Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuşi deplin Tatălui Său, spunând: „Tată, nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Aceasta este ceea ce înseamnă să ne aducem trupul ca o jertfă vie lui Dumnezeu: trebuie să murim faţă de propria noastră voie şi alegere când vine vorba cum şi unde ar trebui folosit trupul nostru de către El. Numai aşa putem cunoaşte voia Sa.

Recunoaşte că nu eşti indispensabil‏

 Cuvântul Săptămânal, Martie 2012 (3)

   - Zac Poonen

Nimeni nu e de neînlocuit în biserica lui Hristos. Lucrarea lui  
Dumnezeu poate merge mai departe liniştită fără noi. De fapt, ea poate  
continua chiar mult mai bine fără contribuţia acelor oameni îngâmfaţi  
care se consideră de neînlocuit! Trebuie să recunoaştem în permanenţă  
acest fapt. Am citit odată despre o reţetă de a smeri sufletul oricui  
s-ar considera „indispensabil”! Se spunea să umple o găleată cu apă şi  
să-şi afunde în ea mâna până la încheietură – şi apoi s-o scoată. Apa  
lipsă va reprezenta măsura în care i se va simţi lipsa când el nu va  
mai fi!! Darurile noastre sunt folositoare bisericii; dar nimeni nu  
este indispensabil.
 
Trebuie să fim dispuşi să ne retragem în fundal ori de câte ori ne  
cheamă Dumnezeu la aceasta. Însă, lucrătorul creştin ego-centrat nu va  
accepta niciodată aceasta. El va dori să-şi menţină poziţia cât mai  
mult posibil. Numeroşi astfel de „lideri creştini” dispar astăzi în  
„tronourile” lor, îngreunând lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu ştiu ce  
înseamnă să se retragă în fundal şi să lase pe altcineva să le ia locul.
 
Poate că ai auzit zicala că succesul fără un succesor este un eşec.  
Isus a mărturisit aceasta, pregătindu-şi oamenii să ducă mai departe  
lucrarea Lui. În 3 ani şi jumătate El îi instruise pe alţii care să  
preia conducerea lucrării Lui. Ce exemplu de urmat pentru noi!
 
Pavel a recunoscut necesitatea instruirii altor oameni care să  
continue lucrarea sa. În 2 Timotei 2:2, el i-a spus lui Timotei: „Şi  
ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la  
oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (a  
patra generaţie). Ce spunea de fapt Pavel era: „Trebuie să te asiguri  
că încredinţezi această comoară altora. Să nu împiedici vreodată  
oamenii mai tineri decât tine să ajungă sus.” Chiar şi oamenii de  
afaceri recunosc principiul potrivit căruia „succesul fără un succesor  
este un eşec”. Însă, numeroşi lideri creştini nu recunosc aceasta. Cu  
adevărat, „fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai  
înţelepţi decât fiii luminii” (Luca 16:8).
 
Cu siguranţă nu e vorba de altceva decât de egocentrism când un om  
ajunge să fie gelos pe cineva mai tânăr care poate face lucrurile mai  
bine decât el. Cain a fost gelos pe faptul că Dumnezeu îl primise pe  
Abel iar pe el îl respinsese. Dacă Abel ar fi fost mai mare decât el,  
poate că ar fi suportat. Dar tocmai faptul groaznic că fratele lui mai  
tânăr era mai bun decât el, aceasta l-a făcut suficient de furios ca  
să-l ucidă pe Abel.
 
Vedem acelaşi lucru în cazul lui Iosif şi al fraţilor săi. Iosif a  
primit revelaţii divine şi aceasta i-a făcut pe toţi cei zece fraţi  
mai mari să plesnească de invidie – atât de invidioşi încât au vrut  
să-l ucidă.
 
Împăratul Saul a fost gelos pe tânărul David pentru că femeile au  
cântat: „Saul a ucis cu miile dar David a ucis cu zecile de mii”. Din  
acea zi s-a hotărât să-l ucidă. Istoria umanităţii – şi, vai! istoria  
bisericii creştine deopotrivă – abundă cu aceeaşi poveste de  
nenumărate ori.
 
În acelaşi fel, fariseii bătrâni au fost geloşi pe popularitatea  
tânărului Isus din Nazaret, hotârându-se să-L răstignească, cu orice  
preţ.
 
Pe de altă parte, ce contrast înviorător este să ne uităm la un om ca  
Barnaba din Noul Testament. El era un lucrător experimentat care l-a  
luat pe noul convertit Pavel sub aripa sa, când nimeni altcineva nu  
l-ar fi acceptat. Barnaba l-a adus în biserica din Antiohia şi l-a  
încurajat. În Faptele Apostolilor, capitolul 13, citim că Barnaba şi  
Pavel au plecat împreună într-o călătorie misionară. Şi când Barnaba a  
văzut că Dumnezeu l-a chemat pe acest lucrător tânăr, Pavel, într-o  
lucrare mai mare decât a lui, el s-a retras de bunăvoie şi s-a pierdut  
elegant în fundal. Iar expresia „Barnaba şi Pavel”, din cartea Faptele  
Apostolilor, se schimbă aproape de neobservat în „Pavel şi Barnaba”.  
Biserica creştină are de suferit în zilele noastre pentru că puţini  
sunt aceia ca Barnaba care să ştie ce înseamnă să te retragi şi să-l  
laşi pe altul să se distingă. Suntem gata să ne retragem când este  
vorba de chestiuni fără nicio importanţă. Când este să ieşim pe o uşă,  
de exemplu, nu ne supărăm să ne retragem şi să-i permitem altuia să  
iasă primul. Dar în chestiunile care contează – cum ar fi poziţia şi  
conducerea în biserica creştină – nu mai suntem aşa de prompţi ca să  
ne retragem. Viaţa sinelui nostru este foarte înşelătoare. Putem  
manifesta o falsă smerenie în lucrurile care nu contează. Dar, în  
chestiunile importante ne putem vedea pe noi înşine aşa cum suntem cu  
adevărat.