Viaţa umplută de Duhul este o viaţă de creştere în sfinţenie. Aşa cum
viaţa omului creşte în sfinţenie, tot aşa creşte şi cunoştinţa lui
despre sfinţenia absolută a lui Dumnezeu. Acestea două merg împreună.
De fapt, cea de-a doua este una din dovezile că o persoană o are pe
prima.
Douăzeci şi cinci de ani după convertirea lui, Pavel spune: „Căci eu
sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli” (1 Corinteni 15:9). Cinci ani
mai târziu el spune: „Eu sunt mai prejos decât ultimul dintre toţi
sfinţii” (Efeseni 3:8 KJV). Un an mai târziu încă spune: „Eu sunt
(observaţi, nu spune „eu am fost”, ci „eu sunt”) cel dintâi dintre
păcătoşi” (1 Timotei 1:15).
Vedeţi progresul lui în sfinţenie în acele afirmaţii?
Cu cât a mers mai aproape cu Dumnezeu, cu atât mai mult era conştient
de corupţia şi ticăloşia cărnii lui. El a recunoscut că nici un lucru
bun nu se poate găsi în firea lui pământească (Romani 7:18). În
Ezechiel 36:26, 27, 31 Dumnezeu spune: „ Vă voi da o inimă nouă, şi
voi pune în voi un duh nou... Atunci vă va fi scârbă de voi înşivă,
din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre.” Vedem acolo că una
din dovezile că avem o inimă nouă de la Dumnezeu este că ne va fi
scârbă de noi înşine. Doar un om care îşi urăşte şi îşi detestă firea
pământească va putea împlini porunca din Filipeni 2:3, aceea de a-i
„considera pe alţii mai presus” decât el însuşi. Odată ce şi-a văzut
propria depravare, el nu va mai dispreţui pe nimeni.
El va fi deasemenea gata să mărturisească imediat eşecul şi va fi
dispus să numească păcatul, păcat. Omul umplut de Duhul nu va căuta
doar să le lase celorlalţi impresia că el creşte în sfinţenie, ci
chiar va face aceasta. El nu va mărturisi despre experienţe, care după
cum se presupune, l-ar fi făcut mai sfânt, şi nu va încerca să-i
convingă pe alţii despre a lui teologie a sanctificării. El va avea
atât de multă sfinţenie în viaţa lui încât ceilalţi vor veni la el, de
bună voie, şi-l vor întreba secretul vieţii lui. El va avea ceea ce J.
B. Phillips traduce ca: „sfinţenia care nu este iluzie” (Efeseni 4:24).
Nu contează care este doctrina noastră despre sfinţenie. Adevărata
sfinţenie vine doar la omul care o caută cu toată inima lui, şi nu la
cel care are numai o învăţătură corectă în mintea lui.
Au fost oameni evlavioşi în secolele trecute (ca John Fletcher) a
căror înţelegere despre doctrina sfinţeniei i-a condus înspre a crede
că ei erau „sanctificaţi în întregime” şi care numeau păcatele lor
inconştiente „greşeli”. Au fost şi alţi oameni evlavioşi (ca David
Brainerd) care numeau păcatele lor inconştiente „păcate” şi care îşi
deplângeau păcătoşenia şi lipsa de consacrare pentru Dumnezeu constant
– pe tot parcursul vieţii lor pământeşti. Însă ambele grupuri de
oameni pot să fi fost în egală măsură sfinţi în ochii lui Dumnezeu în
ciuda diferenţelor radicale în modul în care şi-au evaluat propriile
vieţi. Temperamentele lor diferite şi înţelegerea diferită cu privire
la doctrina sanctificării explică cauza evaluărilor diferite a
propriilor lor inimi. Secretul sfinţeniei nu este descoperit prin
studiul cuvintelor şi timpul verbelor din greacă în Noul Testament, ci
printr-o dorinţă sinceră şi din toată inima, de a-L mulţumi pe
Dumnezeu. Dumnezeu se uită la inima noastră nu la aptitudinile noastre
intelectuale.
În orice caz, orice creştere în sfinţenie va fi întodeauna
acompaniată, aşa cum a fost cu Pavel, de către o conştienţă din ce în
ce mai mare a propriei păcătoşenii în prezenţa lui Dumnezeu.
