Scoate la lumină tot ce este dureros

            De vreme ce ai început să aduci totul la lumină, ești gata pentru pasul al doilea: (1)tot ceea ce simți că este sensibil, că doare, adu-l la suprafață, în mod delicat, dar hotărât. Probabil că tocmai lucrul acesta sensibil este necazul tău. Dacă așa stau lucrurile, separă-l și vezi ce se poate face cu el. Nu-l mai împinge în jos, în adânc, că să nu-l mai vezi să nu-ți mai aduci aminte de el. Aceasta l-ar face să producă ravagii la un nivel mai adânc - la nivelul subconștientului tău. Poate că necazul tău este un resentiment ascuns, ceva ce ai împins în adânc, și peste care ai pus apoi capacul. Acum însă, l-ai scos la suprafață și te poți uita la el cu franchețe. 

             Un fermier a lăsat un vițel de-al vecinului să se amestece cu ciurda lui, și l-a vândut împreună cu ai săi dar... oridecâte ori vroia să se uite spre Dumnezeu, el nu vedea decât vițelul! Numai când a mărturisit și a plătit vecinului prețul vițelului, s-a împăcat cu sine însuși și a găsit părtășie cu Dumnezeu.

            O tânără doamnă bănuia că un anumit resentiment pe care îl nutrea împotriva pastorului pentru care lucrase o vreme era cauza sentimentului ei de golire spirituală. Ea a scris o scrisoare în care își cerea scuze pentru aceste sentimente, dar a păstrat-o la sine mai multe zile, sperând că simplul fapt că a scris-o era suficient. Numai când a pus scrisoarea la poștă a căpătat pacea și ușurarea.

            Nu face așa cum a făcut recent o fată de 14 ani, frumoasă și inteligentă. Ea a venit la minte și mi-a zis: "Eu sunt fata de care mi-ați vorbit - goală lăuntric; mai mult, sunt în mare încurcătură. Am fost data afară până acum din patru școli și sunt pe cale să fiu exclusă și din a cincea. Nu-i oare prea târziu să-mi repar viață?” Prea târziu la 14 ani! Ea născocise minciuni noi ca să le acopere pe cele vechi, și viața îi mergea din încurcătură în încurcătură până când, la ora actuală, era pe cale să intre pe mâna justiției din cauza falsificării unor cecuri. Ea a început să fie sinceră și eu am început s-o ajut, când dintr-o dată s-a decis să fugă și... a fugit. Fugise ca să scape de mediul ei, dar îi era imposibil să fugă de sine.

            Adu la suprafață tot ceea ce simți că este sensibil.

Relaxarea în prezența lui Dumnezeu

            Am văzut ieri că unul dintre cei mai rău dușmani ai omului este el însuși: el admite în viața sa lucruri pentru care nu este făcut și Îl împinge afară pe Dumnezeu, pentru care este făcut.

           


             "Aici găsim, în sfârșit,

              Diagnosticul exact al maladiei noastre 

               Care, pe scurt, e faptul că 

               Omul este lihnit de foame după cer: 

               Oamenii se nasc însetând după infinit. "

            Dar omul nu însetează numai după infinit; el însetează după cineva în centrul acelui infinit. Cineva care are inimă, căruia îi păsa, care posedă căldura prieteniei, o ființă care este infinită, bună și rascumpărătoare. Dă-i omului asigurarea aceasta, și omul va fi în stare de orice!

            Cum poate primi omul asigurarea aceasta? O fată de origine germană, căreia i se spunea întotdeauna ce trebuie să facă și să creadă, mi-a scris aceste cuvinte: "Vă rog să-mi spuneți că sunt iertată. Dacă-mi spuneți dumneavoastră că sunt iertată, atunci pot fi sigură." Eu puteam s-o asigur că este iertată, dar asigurarea dată de un om altui om este o slabă asigurare. Întreaga viață trebuie să ne asigure. Cum putem noi obține această asigurare a vieții? Haideți să facem pașii pe care îi fac psihanaliștii. Vom folosi metoda lor de lucru, dar vom ajunge la o altă sinteză, la cea pe care o realizează Hristos.

             (1) Întinde-te pe pat într-o cameră semiobscură, pune-ți un ștergar pe ochi și relaxează-te. Vorbește despre tine însuți lăsându-ți mintea absolut liberă să hoinerească în viața ta, prin trecutul tău, prin adâncul tău, cum îi place. Nu căuta să te aperi de ce-ți va spune, ci într-un mod calm, detașat, lasă să vină la suprafață orice lucru asupra căruia vezi că mintea ta revine mereu. Probabil că prima dată când te vei atinge de lucrul acela adânc îngropat, vei tresări, te vei speria. Este un punct sensibil, dureros, o teamă ascunsă, o vinovăție înăbușită. La început, s-ar putea ca nici să nu vrei să recunoști că există un punct dureros în viața ta, căci ți-ai spus de atâtea ori - la nivelul gândirii conștiente - că totul este în regulă, ți-ai construit baricade împotriva întrebărilor prea iscoditoare - "Lasă câinii să doarmă", a fost atitudinea ta. Dar acum ești hotărât să fi absolut cinstit și franc, chiar și cu tine însuți.              

Ce ești tu, fratele meu?

            Nu, inima omenească nu poate fi amăgită cu subterfugii; ea are nevoie de reconciliere, de iertare, de asigurare. 

            "Acesta este locul unde se vindecă inimlile zdrobite" a întrebat o fetiță coreeana despre stațiunile misionare. Fie că zdrobirea inimii vine din durerea exterioară, fie că vine dintr-o durere lăuntrică, nevoia este aceeași. Doctor dr. Howard Kelly, marele chirurg, i-a spus unui pacient: "Dumitale îți trebuie un Nou Testament." Și vindecarea din Noul Testament de care avea pacientul nevoie era siguranța iertării, a harului, a împăcării. Noi avem nevoie de un Dumnezeu iertător.

             Iată ce ne spune un poem modern: "Căci ce suntem noi, fratele meu? Suntem o pâlpâire iluzorie a unei dorințe suferinde, o licărire fantomatică și fosforescentă a timpului nemuritor, a scurtimii de zi obsedate de eternitatea Pământului. Suntem o rostire inexprimabilă, o foame de nesăturat, o sete de potolit, o poftă care ne arde carnea, ne face creierul să explodeze, ne îmbolnăvește și ne îndurerează măruntaiele și ne sfâșie inimile în două. Suntem o zvârcolire a pasiunii, o momentană flacără de iubire și de extaz, un izvor de sânge viu și de agonie, un strigăt pierdut, o muzică de durere și de bucurie, o cursă de ceasuri, scurte și vii, o frumusețe aproape captată, o șoaptă demonică a unei amintiri neîntrerupte. Suntem amăgiții timpului, căci ce suntem noi, fratele meu? Suntem fiii Tatălui nostru, a Cărui față n-am văzut-o niciodată, suntem fiii Tatălui nostru, a Cărui voce n-am auzit-o niciodată, suntem fiii Tatălui nostru, către care am strigăt pentru putere și mângâiere în agonia noastră, suntem fiii Tatălui nostru, a Cărui viață ca și a noastră a fost trăită... suntem fiii Tatălui nostru, Singurul Căruia îi putem spune strania, neagra povară  a inimii și a duhului nostru, suntem fiii Tatălui nostru și noi vom căuta umbra pașilor Lui, viața noastră toată."

            Da noi suntem fiii Tatălui nostru și sufletele noastre nu vor găsi odihina până nu-I vom vedea fața. Iar când I-o vom vedea, va trebui să citim pe față aceea împăcarea și iertarea.

Psihiatria păgână este adesea distrugătoare

            Am spus ieri că trebuie să ne dezbrăcăm de multe vinovății false.  Vom înțelege mai clar lucrul acesta dacă observăm că cea care ne acuză, cea care ne spune că suntem vinovați este conștiința. Numai că - și aici este punctul important - conștiința noastră mustră și aprobă numai ceea ce a fost învățată să mustre sau să aprobe, și conștiința poate să aprobe lucruri diametral opuse. Iată, de exemplu, un hindus dintr-o castă superioară se va simți mustrat de conștiința sa dacă se va atinge de un om dintr-o castă inferioară. Pe mine însă, m-ar mustra conștiința tocmai dacă aș accepta astfel de diviziuni între oameni. Conștiința veghează asupra valorilor pe care le sădești în natura ta morală. Este important, deci, să vezi ce valori ai pus tu acolo. Conștiința ar trebui să fie educată și formată la picioarele lui Hristos – numai atunci este ea o călăuza bună.

            Trebuie să vă avertizez cu privire la psihiatrii necredincioși care, atunci când au un pacient în conflict cu sine însuși, care suferă de personalitate divizată (personalitate divizată = "un om al cărui idealuri morale sunt înalte, dar a cărui conduită este joasă, deci un om care nu trăiește la nivelul idealurilor sale" ), încearcă să unifice aceste personalități la nivelul conduitei, trecând cu mătura disprețului peste idealurile morale. Lucrul acesta are, de obicei, ca rezultat o mai mare dezbinare lăuntrică, deoarece se provoacă în om un nou conflict la nivelul conduitei. Lumea morală a omului nu poate fi dată la o parte cu un gest de mână sau un cuvânt isteț al psihiatrului necredincios.  Alungată pe o ușă, ea se va întoarce pe fereastră. Un astfel de psihiatru, foarte celebru, obișnuiește să le sfătuiască pe femeile nervoase și tulburate să-și găsească "un prieten". Unele dintre aceste femei care au fost sfătuite de psihiatru să practice adulterul au venit foarte tulburate la un pastor, prieten al meu. Prin el L-au găsit pe Dumnezeu și acum sunt  fericite eliberate sufletește. Soția acelui psihiatru, divorțată de el din cauză că, în mod natural, el a aplicat   și în propria lui viață sfatul pe care l-a dat altora, a venit la acest prieten al meu și L-a găsit și ea pe Dumnezeu și fericirea. Sfatul rău dat de psihiatrul din acest exemplu a stricat unitatea personalității și a dezbinat familii - inclusiv pe a lui. Singurul nivel la care poate fi unificată în mod stabil o persoană este cel al idealurilor. Orice altceva se  prăbuși în perioadele de criză.

            Dacă mergi la un psihiatru, caută unul care are sentimente și principii creștine. Astfel de psihiatri formează sarea pământului și ei ajută enorm de mulți oameni.

Un sentiment de vinovăție neabsolvită

            Am discutat până acum despre patru din cei 15 dușmani ai personalității: (1) Lipsa unei credințe și a unei loialități față de ceva dincolo de sine care să dea vieții un sens ultim, o coerență și țel; (2) Egocentrismul; (3) Mânia, resentimentele și ura; (4) Frica, îngrijorarea și anxietatea. Este timpul să trecem  mai departe. (5) Un sentiment de vinovăție neabsolvită. Un asemenea sentiment are un efect distructiv asupra personalității armonioase.

            Predicile de evanghelizare de odinioară puneau mare accent pe ”vină”, dar aceasta se referea în mare măsură la ceea ce ți se va întâmpla după moarte, la poziția de suflet vinovat sau nevinovat pe care o vei avea înaintea lui Dumnezeu. Spre sfârșitul secolului trecut, în Apus, aceasta n-a părut o idee corespunzătoare concepțiilor ”moderne” și în unele cercuri a fost scos din uz. Dar psihologia modernă ne invită să revenim la acest subiect. Ernest Renan, un teolog din secolul XIX-lea, a scris: ”Secolul al XX-lea va cheltui mult timp ca să scoată din coșul de gunoi ceea ce a aruncat acolo secolul al XIX-lea.” Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le recuperăm din coșul de gunoi este tocmai necesitatea aceasta, ca natura lăuntrică a omului să fie absolvită de vină. Nu putem trăi încărcați de vină sau, mai exact, nu putem trăi cu adevărat dacă suntem încărcați de vină.

            Trebuie să recunoaștem că multe idei despre vinovăție trebuie aruncate la coșul de gunoi. Este vorba de false vinovății care îi chinuiau pe mulți oameni sinceri. O mulțime de vinovății false erau aruncate asupra oamenilor – acestea trebuie alungate. De exemplu, știm că impulsurile noastre sexuale nu sunt un păcat, ele sunt o parte din viața noastră normală, sănătoasă, - toată lumea le posedă, și păcătosul și sfântul. Știm, de asemenea, că o iubire de sine normală este corectă și naturală. A acționa ca și când nu ai avea așa ceva înseamnă să trăiești în ipocrizie. Fiecare persoană normală prezintă iubire de sine și trebuie să o posede. Multe vinovății false care torturau oamenii au fost îndepărtate și ele trebuie îndepărtate, lepădate. Frica de a fi comis păcatul care nu se iartă este, de obicei, o asemenea frică falsă, căci păcatul care nu se iartă, despre care a vorbit  Isus, este păcatul de a zice că Isus a avut un duh necurat, că duhul din El – Duhul Sfânt – este necurat. Rareori este comis păcatul acesta. De aceea, nu te teme că ai comis un păcat care n-are iertare.

A întâmpina viața cu voioșie și anticipație

            (6)  Voi întâmpina viața cu voioșie și cu anticipație. Voi învăța să râd - chiar și de mine însumi. Scriptura spune că: "O inimă veselă este un leac bun, dar un duh mâhnit usucă oasele" și de asemenea: "...în seninătate și încredere va fi tăria voastră" (Isaia 30:15) ; și iarăși: "Aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre căci El Însuși îngrijește de voi" (1 Petru 5:7).

            Știu că Elsie Robinson are dreptate când scrie:  "Nemulțumirea poate fi o boală. Ea oferă o ușă de scăpare pentru lașitatea noastră, un alibi pentru îndărătnicia noastră și o  evidențiere a aroganței noastre." Voi face deci așa cum mă sfătuiește Muriel Lester: "Vânează autocompătimirea, cum vânezi păduchii" și fie-ți greață de ea, cum ți-ar fi greață de ei.  Îmi voi păstra capacitatea de a râde, chiar și de mine însumi. Când simt că devin încordat și că mă iau pe mine însumi prea în serios, voi merge intenționat la oglindă, mă voi privi și voi izbucni în râs și când îl voi vedea pe cel din oglindă râzând, îmi va veni și mie să râd. "Tu nu te vei prăbuși nervos niciodată ", i-a zis un doctor unui prieten de-al meu, "pentru că ai un râs de o sănătate molipsitoare."

            Iată ce spune dr. Emily T. Wilson despre puterea vindecătoare a râsului și a voioșiei: "Cei care sunt veseli și încrezători, care sunt liberi de anxietăți și de temeri, progresează mult mai mult decât cei ce rămân în mijlocul furtunii lăuntrice a nenorocirii, panicii  și îngrijorării. Când am reușit să îndepărtăm sentimentele antagonice și să-l menținem pe pacient într-o atitudine de pace, speranță, încredere, am câștigat mai mult de jumătate din bătălie. Nu putem explica din ce cauză ingrjorarea produce o creștere a durerii în anghină, o revenire a ulcerului a omului de afaceri, o creștere a tensiunii arteriale la diabet". Creștinul sincer n-are timp pentru nervi. Omul spiritual înfruntă conflictele vieții cu încredere și fără teamă, și se scutește astfel de nenumărate boli, generație de o personalitate "lipsită de scop și dezintegrată". Despre un credincios trebuie să se spună: "N-are timp pentru nervi" - pur și simplu este ocupat cu credința și cu încrederea și nu mai găsește niciun moment liber pentru a da nervilor un prilej sau o ocazie cât de mică.

Cultivarea credinței

            (5) Ca să am credința și încrederea pe care urmează să le împart altora, trebuie să întreprind o acțiune hotărâtă de cultivare a credinței. Dar cultivarea credinței nu înseamnă că eu voi încerca să o cultiv. Eu mă voi relaxa, mă voi destinde, mă voi lăsa transformat într-un canal al puterii care nu vine de la mine, și atunci Dumnezeu va face totul. Credeți că aceasta este o afirmație pioasă a unui predicator? Atunci ascultați ce zice dr. Fritz Künkel, un psihiatru de seamă: ”Atâta vreme cât eu sunt încrezător, am credință și umor; atâta vreme cât îi dau voie trupului meu, organelor mele, creierului meu să funcționeze așa cum vor ele să funcționeze, mă încred în natura mea și totul merge bine. Dar când nu mă mai încred, când începe să-mi fie teamă, când încep să-mi controlez firea, când nu mă mai încred în ea, când încerc să înlocuiesc funcționarea inconștientă a organelor mele prin puterea voinței, atunci descopăr că puterea voinței este neputincioasă. Încerc să înlocuiesc funcțiile mele naturale prin controlul conștient. Adică vreau să-L înlocuiesc pe Dumnezeu cu mine însumi. Nu pot înlocui natura. Eu nu pot face ca nervii mei, mușchii, genunchii mei să funcționeze. Când încerc aceasta, descopăr că noul stăpân este mai rău decât primul. Și atunci ficamea crește; de aceea  tensiunea inconștientă crește; de aceea primejdia crește, de aceea mă încordez și mai tare. Calea de ieșire din această situație este încrederea, credința, calmul, relaxarea.”

            Un om de afaceri mi-a zis: ”Din punct de vedere fizic și mintal, eu sunt bine, dar din punct de vedere emoțional sunt bolnav. Parcă aș fi pus mâna pe un fir de înaltă tensiune.” El încercase să adauge un cot la statura lui, prin îngrijorare și, după ce a început asta, nu mai știa cum să se oprească. A ști să te oprești, a ști să dai drumul sârmei, înseamnă să ai mai multă credință în Dumnezeu și în procedurile Lui decât în tine și în procedurile tale. Esența cultivării este relaxarea. Nu vei fi un bun muzician dacă te vei încorda prea tare: trebuie să fii relaxat și să lași ca muzica să te cuprindă, așa încât nu tu cânți muzica, ci muzica te cântă pe tine. Așa și cu Dumnezeu: nu-L folosi tu pe Dumnezeu – lasă-L pe El să te folosească pe tine. Atunci vei fi în stare să zici ca Walter Rauschenbusch: ”Frica mea s-a topit în marea liniște a lui Dumnezeu.”