Diferenţa dintre „creştinismul minţii” şi „creştinismul inimii”

Cuvântul Săptămânal, Iulie 2012 (4)

     - Zac Poonen

În 1 Samuel 13:8, vedem primul motiv pentru care Saul şi-a pierdut împărăţia. Samuel îi spusese lui Saul să-l aştepte şi el va aduce o jertfă Domnului înainte ca Saul să pornească la război. Saul a aşteptat 7 zile şi Samuel n-a venit. Aşa că Saul s-a hotărât să aducă el însuşi jertfa (13:9). Ştia că el nu era preot şi că era împotriva poruncilor lui Dumnezeu ca el să aducă jertfe lui Dumnezeu. Dar, pentru că fusese atât de mult binecuvântat în slujirea lui ca şi împărat, a simţit că ar putea trece dincolo de graniţa pe care Dumnezeu o trasase împrejurul lui, intrând într-o altă slujire. Numeroşi predicatori au făcut această greşeală. Trebuie să recunoaştem slujirea pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi să rămânem între limitele pe care Dumnezeu le-a trasat împrejurul nostru. Doar pentru că Dumnezeu ne-a binecuvântat într-o slujire, nu ne putem muta în alta la care Dumnezeu nu ne-a chemat. Cu mulţi ani în urmă, am înţeles că Dumnezeu nu mă chemase să fiu evanghelist. Mi-am dat seama că El mă chemase să-i învăţ pe credincioşi. Aşa că am stat în limitele mele, în ciuda tuturor presiunilor pe care alţii le-au exercitat asupra mea ca să ies în afara graniţelor mele. Nu vreau să repet greşeala lui Saul. Alţi oameni au slujirea unui evanghelist şi eu îi preţuiesc, îi respect şi lucrez cu ei – şi mă supun lor în sfera slujirii lor. Uzia a fost un alt împărat care a încercat să fie preot. Dumnezeu l-a lovit cu lepră. Aici observăm că Dumnezeu a luat împărăţia de la Saul când acesta a încercat să fie preot. Identifică slujirea proprie şi rămâi în graniţele tale; şi lasă-i pe alţi oameni să-şi împlinească propriile slujiri. Aceasta este legea simplă a trupului lui Hristos.

Mai observăm aici şi nerăbdarea lui Saul. Doar câteva minute după ce a adus jertfa, a venit Samuel, aşa cum promisese. Ce poveste diferită ar fi fost dacă Saul ar mai fi aşteptat doar câteva minute în plus! Datorită mândriei şi nerăbdării lui, a pierdut totul. Însă, tot a mai stat pe tronul Israelului timp de încă 30 de ani. Sunt mulţi în creştinismul de astăzi care stau pe tronurile lor, la fel ca Saul – şi care şi-au pierdut ungerea lui Dumnezeu cu mult timp în urmă. Dar, pentru că au acumulat bani şi autoritate omenească, ei rămân pe tronuri conducându-şi organizaţiile în continuare. Saul a degenerat de la un tânăr minunat care începuse într-o stare de adâncă umilinţă, la unul nefolositor lui Dumnezeu.

Samuel i-a spus atunci lui Saul: „…domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul” (13:13,14).

Remarcaţi aici accentul pus pe inimă. Când Saul a fost uns împărat, Biblia spune că „îi întrecea pe toţi în înălţime, de la umăr în sus (1Samuel 10:23). El se distingea prin capul lui – mintea lui. Însă Dumnezeu căuta acum pe cineva care să se distingă prin inimă. David era diferit de alţii, nu prin capul lui, ci prin inima lui! El era un om după inima lui Dumnezeu (1Samuel 13:14).

E o diferenţă colosală între un „creştinism al minţii” şi un „creştinism al inimii”. Saul îl reprezintă pe primul şi David îl reprezintă pe cel de-a doilea. Aceasta este diferenţa esenţială dintre oamenii religioşi şi oamenii spirituali. Domnul a căutat pentru El Însuşi un om după propria Lui inimă şi L-a găsit pe David. Capul nostru reprezintă mintea noastră, inteligenţa şi iscusinţa. Inima noastră reprezintă dăruirea noastră faţă de Domnul şi închinarea înaintea Lui. Tatăl caută închinători, iar nu savanţi (Ioan 4:23). Dacă nu eşti un închinător, dacă nu eşti credincios lui Isus Hristos, indiferent de cât de deştept ai fi, poţi sfârşi la fel ca Saul. David şi-a încheiat cursa victorios, chiar dacă a făcut greşeli, pentru că inima lui era bună.

Capitolul 14:35. Citim aici despre cel dintâi altar zidit vreodată de Saul. Şi vedem acolo cauza căderii lui: în primul rând el nu era un închinător. Strămoşul lui Saul, Avraam, fusese un închinător. Oriunde mergea Avraam, el zidea un altar ca să se închine Domnului. Dar Saul era doar un om deştept, iscusit iar nu un închinător. Isus a spus în Matei 4:10 că, înainte să-I putem sluji lui Dumnezeu, trebuie să ne închinăm Lui. Fereşte-te de un creştinism care locuieşte numai în capul tău şi care nu te conduce la dăruire faţă de Isus Hristos şi la închinare înaintea Lui Dumnezeu Tatăl.

Calea omului şi calea lui Dumnezeu

Cuvântul Săptămânal, August 2012 (1)

  -Zac Poonen

În 2 Samuel, vedem că David avea o mare dorinţă să aducă la Ierusalim chivotul lui Dumnezeu. Dorinţa în sine era una bună; dar n-a procedat în modul în care poruncise Dumnezeu în Lege s-o facă. Rezultatul a fost un dezastru – unul din oamenii loiali lui David a murit. Odată, când filistenii capturaseră chivotul, Dumnezeu îi judecase trimiţând peste ei boală şi atunci au hotărât să înapoieze chivotul Israelului. Astfel că au trimis chivotul cu un car tras de boi. David auzise de acel incident. El ştia că legea lui Moise precizase foarte clar că chivotul să fie cărat numai de Chehatiţi, fiii lui Levi. Însă, David a considerat că metoda era foarte bună pentru distanţe scurte. Dar, pentru că de data aceasta avea să fie o deplasare lungă, a decis că metoda filistenilor era mai bună şi mai potrivită. Aşa că a pus chivotul într-un car cu boi. Boii s-au poticnit pe drumurile pietroase şi chivotul a început să clatine. Uza şi-a întins mâna să împiedice chivotul să nu cadă. Dumnezeu l-a lovit imediat pentru necuviinţă şi el a murit.

Uza a făcut ce a făcut cu o motivaţie bună; dar a încălcat totuşi legea lui Dumnezeu. Chiar dacă motivaţia noastră este bună, dacă procedăm împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, tot vom avea de suferit. Este inacceptabil pentru Dumnezeu să faci un lucru bun având un motiv rău. Dar este la fel de inacceptabil pentru El dacă facem un lucru rău cu un motiv bun. Scopul nu poate justifica niciodată mijloacele. Vedem aici că scopul lui Uza era unul bun – să împiedice chivotul să nu cadă. Dar Uza ştia de asemenea Legea lui Moise care spunea că nimeni nu trebuia să atingă chivotul. Nici măcar Chehatiţilor nu li se permitea să atingă efectiv chivotul. Ei trebuiau să acopere chivotul cu perdeaua dinăuntru a cortului înainte să-l care, astfel încât, practic, nu atingeau chivotul (Numeri 4:15). Dumnezeu stipulase în mod limpede ca moartea să fie pedeapsa pentru oricine ar fi atins chivotul.

Ne putem confrunta cu această întrebare când hotărâm să facem evanghelizare. Cum vom proceda – în modul lui Dumnezeu sau în modul omului? Când facem lucrarea lui Dumnezeu imităm metodele companiilor multinaţionale?

Numeoroşi creştini susţin astăzi că au nevoie de bani ca să facă evanghelizare. Dependenţa ta e legată de bani sau de Duhul Sfânt? Ceea ce ar trebui să spui este: „Avem nevoie de puterea Duhuluii Sfânt ca să facem evanghelizare”. Dacă ai puterea Duhului Sfânt, fie că ai sau nu bani, lucrarea lui Dumnezeu se va realiza. Numai corporaţiile şi organizaţiile lumeşti au nevoie de bani ca să supravieţuiască. Când şi bisericile ajung în locul unde să spună: „Numai dacă avem bani putem continua”, trebuie să admitem că au decăzut la nivelul acestor organizaţii lumeşti. În Faptele Apostolilor nu există nicio menţiune legată de bani în relaţie cu evanghelizarea sau cu lucrarea lui Dumnezeu. Ei colectau ocazional bani pentru credincioşii săraci, însă niciodată ca să-i plătească pe apostoli! Niciodată nu se rugau lui Dumnezeu să primească bani mai mulţi, aşa cum fac numeroşi oameni astăzi. Ei se rugau pentru puterea Duhului Sfânt. Metodele lumii (carele cu boi) au înlocuit astăzi metodele lui Dumnezeu. Tocmai de aceea avem de-a face cu moartea spirituală. E nevoie să înţelegem ce încearcă să ne spună Dumnezeu aici.

Mai târziu, David a adus chivotul la Ierusalim în modul corect – pe umerii leviţilor. De data aceasta, a fost atât de plin de bucurie, încât a dansat din răsputeri înaintea Domnului (6:14). Acela era modul în care-şi exprimau închinarea şi lauda faţă de Dumnezeu. Utilizau instrumente muzicale, băteau din palme, strigau şi dansau. David a fost un închinător. Dar, când a ajuns în cetate, soţia lui, Mical, (fiica lui Saul) l-a văzut dansând şi s-a supărat foarte tare (versetul 16). Ea l-a dispreţuit în inima ei. A dispreţuit un slujitor uns al lui Dumnezeu care se închina într-un mod pe care ea nu-l înţelegea. Şi astăzi pot exista oameni care se închină lui Dumnezeu într-un mod pe care tu nu-l înţelegi. Nu trebuie să-i imiţi; dar nici să-i dispreţuieşti. Mical n-a fost nevoită să înceapă să danseze ca David; dar ea nu trebuia să-şi dispreţuiască soţul. Să nu ne imaginăm că numai modul în care ne închinăm noi lui Dumnezeu este modul corect.

Aproape fiecare grup creştin consideră că numai modul lor de închinare este modul corect; şi au pretenţia ca toată lumea să facă la fel ca ei. În adunările de închinare de duminica ale unor grupuri creştine, taoată lumea stă în tăcere, ca şi când ar fi un serviciu funerar. Pe mine nu mă atrage o asemenea închinare, pentru că serviciul de închinare nu trebuie să fie ca un serviciu funerar. Trebuie să fie un timp de bucurie pentru că sărbătorim faptul că crucea este goală, că Isus a cucerit mormântul şi a înviat din morţi. Însă, aceşti oameni se poartă ca şi când Isus ar fi încă mort! Mai sunt, apoi, alţi creştini care trec în extrema opusă. Ei simt că Duhul Sfânt e prezent numai atunci când zgomotul atinge un anumit nivel – astfel că îşi ridică vocile şi-şi stârnesc emoţiile „ca să-L aducă pe Duhul Sfânt în mijlocul lor”. Aceasta este de asemenea o înşelăciune. Duhul Sfânt nu vine când e ridicat volumul amplificatorului. Mi-aş dori să fie aşa uşor, dar nu este. Trebuie să ai un cuget curat.

Nu doresc să dispreţuiesc niciunul din aceste grupuri. Dar nici să le imit. Sunt liber să mă închin Domnului în modul meu. Nu dispreţui modul în care o altă persoană se închină Domnului şi nu-ţi imagina că modul în care te închini tu este singurul mod bun. Dă-le celorlalţi libertate. Dumnezeu se uită la inimă, iar nu la exprimarea exterioară.

Căutaţi să aveţi o inimă largă

Cuvântul Săptămânal, Iulie 2012 (3)

  -Zac Poonen

În 1 Împăraţi 3:16-28 avem un exemplu al înţelepciunii lui Solomon. Într-una din zile, două prostituate s-au înfăţişat înaintea lui pentru a li se face dreptate. Trăiau în aceeaşi casă şi au născut fiecare câte un bebeluş. Într-o noapte, una din ele s-a rostogolit accidental peste copilul ei, în timp ce dormea, şi l-a omorât. Când a realizat ce se întâmplase, a schimbat imediat bebeluşul ei cu cel viu. Dimineaţa, când cealaltă femeie a realizat la rândul ei ce i se făcuse, şi-a cerut înapoi copilul viu. Atunci s-a iscat între ele o ceartă, având drept temei cui aparţinea, de fapt, copilul viu? Cum urma să hotărască Solomon într-o situaţie ca aceasta? Dumnezeu i-a dat lui Solomon înţelepciune. Solomon a propus ca bebeluşul cel viu să fie tăiat în două şi fiecărei femei să i se dea câte o jumătate. Prima femeie, al cărei copil era de fapt, a spus: „Ah! domnul meu, dă-i mai bine ei copilul cel viu şi nu-l omorî!”. A doua femeie, însă, a spus: „Să nu fie nici al meu nici al tău; tăiaţi-l!” Imediat, toată lumea şi-a dat seama cine era mama adevărată. Atunci Solomon a spus: „Daţi celei dintâi copilul cel viu…” Tot Israelul a auzit despre această judecată şi oamenii s-au temut de împărat pentru că vedeau că Dumnezeu îi dăduse înţelepciune.

Iată cum putem aplica astăzi înţelepciunea lui Solomon: să presupunem că doi fraţi lucrează împreună într-o biserică şi încep să se certe între ei. Unul dintre ei împarte biserica în două şi se retrage cu propriul grup. Este el mama cea adevărată? Categoric nu! Mama adevărată ar spune: „Nu. Nu diviza biserica. Poţi avea singur întreaga biserică.”

Niciodată să nu desparţi o biserică de credincioşi. Este mult mai bine să părăseşti biserica întreagă, să te retragi singur, să mergi în altă parte şi să începi o lucrare cu totul nouă, fără să determini o scindare în prima biserică. Dumnezeu te va binecuvânta. Dacă Dumnezeu doreşte să-ţi dea ţie acea biserică spre conducere, pentru că tu ai fi „mama adevărată”, El poate chiar s-o omoare într-o zi pe „cealaltă femeie” şi să-ţi dea ţie copilul. El l-a omorât pe Saul şi i-a dat lui David împărăţia. Şi astăzi El poate face asemenea lucruri. Du-te şi lucrează în altă parte. Lasă-L pe Dumnezeu să-ţi dea totul din mâna Lui. Niciodată să nu apuci singur sau să dezbini.

Acesta este principiul pe care eu însumi l-am urmat ori de câte ori nu am fost de acord cu conducerea unei biserici. Nu am încercat să împart biserica, să-i iau pe unii să mă urmeze. Am mers în altă parte şi am spus: „Doamne, ajută-mă să încep încă o dată totul de la început. Dă-mi un alt copil. Pentru acela, nu mă voi lupta.” Şi pot mărturisi astăzi că, datorită acelei atitudini, Dumnezeu m-a binecuvântat cu prisosinţă în lucrarea mea. De aceea v-aş recomanda s-o adoptaţi şi voi.

În capitolul 4:29: „Şi Dumnezeu a dat lui Solomon înţelepciune şi foarte multă pricepere şi o inimă deschisă, ca nisipul care este pe ţărmul mării” (traducerea Biblia Bucureşti 2001). Amintiţi-vă că Solomon era un bărbat foarte tânăr. Aşadar, tinerii Îi pot cere lui Dumnezeu să le dea toate aceste daruri menţionate aici. Nu numai înţelepciune, pricepere şi cunoştinţe multe, ci de asemenea şi „o inimă deschisă, ca nisipul care este pe ţărmul mării”. Aceasta înseamnă (pentru noi) o inimă largă ce-i poate cuprinde pe toţi oamenii lui Dumnezeu care sunt ca nisipul de pe ţărmul mării (Geneza 22:17).

Să ne gândim la un frate care aparţine altei denominaţiuni, nefiind de acord cu noi în privinţa botezului în apă sau a vorbirii în limbi; dar Dumnezeu îl primeşte. Rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Doamne, dă-mi o inimă deschisă să-l primesc prietenos – chiar dacă nu lucrează cu mine sau nu e de acord cu mine.” Îmi doresc să am tot atâţia fraţi şi tot atâtea surori câţi copii are Dumnezeu!

Să ne gândim la un copil al lui Dumnezeu care are o convingere diferită de a noastră cu privire la o anumită chestiune. Putem accepta acea persoană? Mi-aduc aminte când a venit odată o soră să se boteze şi care purta nişte bijuterii de aur. Acum, eu am o convingere că aurul n-ar trebui purtat de către credincioşi. Aceasta este propria mea înţelegere a versetelor 1Timotei 2:9 şi 1Petru 3:3. Iar această soră purta aur. S-o botez sau nu? În acel moment, Domnul mi-a pus o întrebare: „Poţi spune că Eu am primit-o?” Şi eu am spus: „Doamne, atât cât văd eu, ea este cu adevărat născută din nou, deci, Tu ai primit-o.” Atunci Domnul mi-a spus: „Cum poţi respinge o persoană pe care eu am primit-o?” Astfel că am botezat-o – cu aurul ei cu tot! Ea poate primi mai târziu lumină cu privire la acea chestiune; dar nu este treaba mea s-o judec. Vreau să-i accept pe toţi aceia pe care Dumnezeu i-a primit – chiar dacă convingerile lor sunt diferite de ale mele.

Îmi amintesc cum, altă dată, Domnul m-a întrebat cu privire la o anumită situaţie: „Cât timp ţi-a luat să înţelegi această chestiune?” Am recunoscut că îmi luase câţiva ani. Atunci de ce să nu pot avea răbdare cu acea persoană care avea nevoie de timp să înţeleagă la rândul ei acea chestiune?

Cu toţii avem nevoie de o inimă deschisă. Când suntem tineri, tindem să fim zeloşi şi înguşti la minte, înguşti la inimă, acceptându-i numai pe aceia care sunt de acord cu noi asupra fiecărei chestiuni. Mi-e ruşine să spun că eu am fost aşa când eram tânăr. A fost una din multele atitudini prosteşti pe care le-am avut. Dar, pe măsură ce am îmbătrânit şi L-am cunoscut mai bine pe Domnul, am descoperit că aveam nevoie de o inimă largă.

Caută întotdeauna, până la sfârşitul vieţii, să fii un frate junior

Cuvântul Săptămânal, Iulie 2012 (2)

  -Zac Poonen 

În 2 Samuel 11, citim povestea marii căderi a lui David. Cu toţii putem învăţa o lecţie din modul cum a căzut. S-a întâmplat primăvara, „pe vremea când porneau împăraţii la război...” Împăraţii nu mergeau la război iarna, când era frig, dar primăvara porneau. În fiecare război, David era totdeauna liderul, conducând oştile Israelului în lupta împotriva duşmanilor. De data aceasta, însă, David a considerat că ar trebui să se relaxeze. Tocmai atunci, când ne oprim din luptă şi ne relaxăm, începem să păcătuim. Atunci când nu suntem în locul în care doreşte Dumnezeu să fim ajungem să cădem în păcat. Locul lui David era pe câmpul de luptă. În schimb, el dormea în palat. Dacă în acea zi ar fi fost pe câmpul de luptă, poate că niciodată n-ar fi căzut aşa.

Atunci când lucrurile ne merg bine şi încetăm să mai ducem noi înşine bătăliile Domnului, trimiţându-i mai degrabă pe fraţii noştri mai mici (juniori) să facă lucrarea Domnului, avem probleme. Mulţi lideri creştini stau ca regii în palatele lor, determinându-i pe fraţii mai mici să facă toată lucrarea cea grea de pe câmpurile de acţiune.

Până la sfârşitul vieţii îmi doresc să fiu mereu un frate junior. Şi la 90 de ani vreau să fiu pe teren, lucrând pentru Domnul. Vreau să fiu pe câmpul de luptă până la sfârşitul vieţii mele. Sper că şi voi doriţi să vă aflaţi tot acolo. Nu e niciun pericol pe câmpul de luptă. Pericolele sunt în palat. David s-a aflat în perfectă siguranţă cât timp era pe câmpul de bătălie. Numai în palat a fost în pericol.

Cădem în păcat când ne confruntăm cu încercări, situaţii grele, boală sau probleme financiare? Nu. Atunci când ne merge bine şi avem destui bani, când afacerile noastre prosperă şi când nimeni de acasă nu e bolnav – atunci păcătuim. Acela este timpul când trebuie să fiţi mai vigilenţi.

David a rămas acasă la Ierusalim (11:1). El n-a fost ca Moise care s-a rugat tot timpul cât Iosua a luptat. Dacă David s-ar fi rugat pentru Ioab, când acesta se afla în luptă, atunci ar fi fost în siguranţă. În schimb, el a dormit. „...Spre seară, David s-a sculat de pe pat”. Nu ştiu dacă dormise toată dimineaţa şi de-abia acum, după amiază, se sculase. El s-a sculat din pat şi, în loc să se roage mai întâi, a ieşit să se plimbe pe acoperişul palatului. Acela a fost momentul când a văzut-o pe această femeie frumoasă, Bat-Şeba, fiind ispitit. Dacă ar fi înăbuşit chiar atunci ispita şi ar fi oprit-o de la bun început, niciodată n-ar fi ajuns în stadiul final.

Când a privit şi a fost ispitit, ar fi putut întoarce spatele, spunându-şi: „Acesta este un lucru periculos. Să mă feresc.” Ar fi putut pleca şi petrece timpul în rugăciune pentru Ioab. Apoi, când a întrebat şi a descoperit că era soţia altcuiva, s-ar fi putut opri cel puţin la gândul că „Nu e posibil să fie a mea!” Dacă s-ar fi rugat pentru Bat-Şeba ca Dumnezeu să facă din ea o soţie pură, sfântă pentru Urie, chiar acea rugăciune l-ar fi împiedicat să păcătuiască. Dar, în acel moment, el a uitat tot ce era legat de Dumnezeul care-l făcuse rege. El era acum un puternic monarh care putea avea pe oricine îşi dorea. Şi aşa, el a comis adulter cu ea.