Împărăția acționează ca o frustrare de sine

           Ieri am văzut că Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul nostru – este calea de a trăi în armonie unii cu alții. Uitați-vă la falimentul relațiilor internaționale. De ce au ajuns ele la faliment? Pentru simplu motiv că am încercat să tratăm alte popoare pe principii pur egoiste. Acest fapt este împotriva legii Împărăției care este în mijlocul nostru. Din această cauză a apărut eșecul. Din această cauză a apărut războiul. Așa cum nu putem încălca legea gravitației fără să fim răniți, tot așa nu putem încălca legea dragostei fără să suferim aceeași consecință. Legea gravitației nu va afecta clădirile dacă le clădim drept pe verticală, dar dacă le clădim strâmbe, legea gravitației ni le va prăbuși.

            Mulți întreabă: ”Unde este Împărăția lui Dumnezeu în războiul acesta?” Sau, cum se plângea cineva: ”Când, oare, va veni Dumnezeu ca să intervină în războiul acesta?” Unde este Împărăția lui Dumnezeu? Ea este aici, în înseși frustrările care apar – ea acționează ca o autofrustrare. Și acum? De vreme ce n-am acceptat Împărăția lui Dumnezeu drept calea noastră de realizare colectivă, suntem acum obligați să o realizăm drept frustrare colectivă. Nu se poate să fi trăit viața pe care am trăit-o, fără să avem drept consecință lumea pe care o avem. Când ne aflăm în război cu Împărăția lui Dumnezeu, ajungem în mod firesc la războiul cu noi înșine.

            Să presupunem că ar fi existat situația opusă. Să presupunem că revolta împotriva lui Dumnezeu ar fi avut drept consecință prosperitatea, pacea, progresul, ajutorul reciproc. Atunci am fi avut dreptate să întrebăm: ”Unde este Împărăția lui Dumnezeu?” de vreme ce opusul ei ar fi avut un final atât de fericit. Succesul revoltei noastre ar fi dat într-adevăr o lovitură fatală credinței noastre. Dar lumea aceasta răsturnată pe dos în care trăim azi, confirmă pe deplin ideile pentru care luptă creștinul. Revolta împotriva lui Dumnezeu și haosul care a rezultat din ea apar ca profeție și împlinire, ca sămânță și fruct. Noi nu putem trăi pe o bază de egoism colectiv, fără să ajungem la o încleștare colectivă. Și încleștarea colectivă este războiul.

            Creștinul are, deci, cheia situației – Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru. Să trăim în colectiv în conformitate cu ea și vom trăi cu adevărat. Dacă nu, vom pieri în colectiv, așa cum se întâmplă acum.

Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru

             Ne-am ocupat săptămâna trecută de faptul că: ”Împărăția lui Dumnezeu este în voi.” În altă traducere a Bibliei acest text este redat astfel: ”Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru.” Care traducere este corectă? Este probabil că Isus a folosit ambele formulări, căci ambele sunt progun adevărate. Dacă Împărăția lui Dumnezeu este imprimată în structura ființei noastre, ea este imprimată de asemenea și în relațiile noastre cu alții. Există o cale de a ne apropia de noi înșine și există  o cale de a ne apropia de alți oameni. Calea aceasta este calea lui Dumnezeu – Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru.

              Dacă vrei să-i tratezi pe alții pe o altă bază decât pe cea a lui Dumnezeu, vei ajunge la faliment. Relațiile tale se vor destrăma în cele din urmă. Încearcă să-ți tratezi familia pe baza dominației asupra celorlalți. Care va fi rezultatul? Se va produce o revoltă furibundă și vei fi frustrat și nefericit. Prin încercarea ta de a domina ai încălcat legea scrisă în structura relațiilor umane. Nu, n-ai călcat legea, te-a călcat pe tine însuți, te-a frânt pe tine însuți față de legea aceea.

              Legea centrală a relațiilor umane este scoasă în evidență de Isus: ”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Acum, tu nu trebuie să fii obligat să asculți de această lege, nu ești obligat să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Dacă nu o faci, însă, nu vei fi în stare să o scoți la capăt cu el, să ai relații bune cu el. Când nu-l iubești pe aproapele tău, nu înseamnă că ai scăpat de el – el va deveni pentru tine o problemă și un chin. Iubirea aproapelui este obligatorie, întocmai ca și mâncatul – nu ești obligat să mănânci, dar dacă nu o faci, nu poți trăi. De asemenea, nu ești obligat să-l iubești pe aproapele tău, dar dacă nu o faci, nu o poți scoate la capăt cu el. Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru – ea este calea de a trăi cu alții în societate în mod nobil.

             Dr. Alfred Adler, cel care a formulat prima dată expresia ”complex de inferioritate”, a atribuit toate eșecurile omenești incapacității de a înțelege că: ”este mai ferice să dai decât să primești.” De ce ajungi la faliment în viață dacă nu-ți iubești aproapele? Din cauză că ai fost construit în felul acesta.

Ține seama de luminile semaforului!

            Inversul a ceea ce am discutat este, de asemenea, adevărat. Dacă natura realității garantează lipsa de stabilitate a răului, ea garantează de asemenea stabilitatea binelui. Răul, prin însăși natura lui, este stabil; binele, prin însăși natura lui, este stabil. Răul n-ar putea să existe dacă n-ar exista suficient bine împrejurul lui ca să-l facă să plutească la suprafață. De aici rezultatul că în fiecare rău care persistă, există suficient bine ca să-l țină în ființă. Dacă ar fi rău pur, s-ar prăbuși imediat. Există o ”onoare a hoților” – dacă n-ar exista aceasta, eu nu s-ar putea organiza ca să fure. Onoarea aceasta este liantul care-i ține pentru o vreme uniți – și apoi intră în acțiune zicala ”când se ceartă hoții” – căci mai devreme sau mai târziu ei se ceartă, iar onoarea lor se destramă.

            Dr. Richard Cabot, de la Universitatea Harvard, scrie: ”Când spui adevărul, întregul univers este la spatele tău și te sprijină – când minți, universul este împotriva ta.” Da, căci universul nu este structurat pentru victoria unei minciuni. Poți încerca să ții minciuna sus cu toată inteligența și dibăcia posibilă, dar, în cele din urmă, se va prăbuși. Cineva a spus astfel: ”Trebuie să ai voința de a te sprijini pe natura morală a universului, care garantează nestatornicia răului.”

             Această discuție poate fi rezumată în cuvintele unui istoric: ”Faptul acesta ni-l demonstrează istoria – că legea morală este înscrisă în toate.” Ea este ”calea” înscrisă în natura lucrurilor – calea în care universul este făcut să acționeze și cine încearcă să acționeze astfel, lucrează la propria lui distrugere.

             Un prieten al meu era gata să treacă strada când lumina semaforului era roșie, dar omul mai în vârstă l-a prins de braț și i-a spus: ”Prietene, dacă vrei să trăiești mult, ține seama de luminile semaforului.” Aceasta este lecția vieții! Dacă vrei să trăiești bine, umblă în lumina vie pe care a imprimat-o Dumnezeu în structura lucrurilor. Dacă nu vrei, pășește nesocotind lumina roșie prin care te avertizează Dumnezeu și vei suferi consecințele.     

Legile Împărăției acționează automat

            Faptul acesta, că Împărăția lui Dumnezeu este în noi, este atât de important încât este necesar să mai stăruim asupra lui. Legile care sunt înscrise în noi acționează de la sine. Acțiunea și rezultatul ei sunt unul și acelși lucru. Rezultatul nu este ceva impus de Dumnezeu din afară, ci este ceva inerent. Păcatul și pedeapsa lui sunt unul și același lucru. Literalmente, păcatul este ”greșirea țintei”, a țintei pentru care am fost noi structurați lăuntric – și a ne greși ținta înseamnă, prin însăși esența acestui fapt, a păcătui împotriva noastră înșine. (În originalul Vechiului Testament scris în limba greacă sunt folosite cinci cuvinte pentru ceea ce s-a tradus în limba română ca păcat. Acestea sunt: hamartia, parabasis, paraptoma, anomia și ofeilema. Dintre acestea, cuvântul hamartia este cel mai des întâlnit. El era folosit mai ales la vânătoare și însemna a nu atinge ținta sau a greși ținta. Celelalte au următoarele sensuri: parabasis înseamnă a călca pe alături; paraptoma înseamna lunecare fără voie; anomia înseamnă călcare voită a legii; ofeilema înseamnă datorie.)

             Iată faptul care a indus în eroare generația noastră. Noi am crezut că Dumnezeu ne va pedepsi pentru păcatele noastre din afară. Dar, fiindcă nici un trăznet nu a căzut peste noi atunci când am păcătuit, am început să credem că nu se întâmplă nimic. Așa cum spunea o fetiță: ”Noi nu zicem nici o rugăciune la masă și nu ne rugăm de fel, și încă nu s-a întâmplat nimic.” Nu, nu s-a întâmplat nimic din afară, dar deteriorarea lăuntrică, decăderea care a intervenit acolo de când Dumnezeu a fost scos afară, aceasta este pedeapsa! ”Eu predic tot tât de bine ca și înainte de a fi comis adulterul!” spunea, nedumerit, un pastor. Probabil că așa p fi, dar haosul și conflictul lăuntric, lipsa de respect de sine, deterioararea caracterului – aceasta a fost pedeapsa.

             ”Cel lacom de câștig își tulbură casa”, spun Proverbele 15:27; pedeapsa este cuprinsă inevitabil în acțiune. ”Răul de la cei răi vine” – zice vechea zicală. ”De aceea, eu nu voi pune mâna pe tine” (1 Samuel 24:13). Răul pe care îl fac, și-l fac lor însuși. Vechiul Testament vorbește despre placa de aur, semnul lăcomiei lui Acan, ca despre un lucru dat spre nimicire. Răul este condamnat la nimicire, nu pentru că Dumnezeu pronunță o judecată asupra lui, ci prin însăși natura lui – el conține în el sămânța nimicirii.

              Când faci binele, actul acesta este înscris în Cartea Vieții. El are în sine sămânța permanenței. Când faci răul, actul acesta este înscris în Cartea Morții. El are în sine sămânța propriei sale dezintegrări și a morții.

A lucra cu sau împotriva Împărăției

            Am văzut ieri că legile ființei noastre sunt legile lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu exprimată sub formă de nervi, de țesuturi și de ființă structurală totală. Trebuie atunci să ajungem la această concluzie care taie respirația: Noi nu putem să ne revoltăm împotriva lui Dumnezeu, fără a ne revolta împotriva noastră înșine. O spun cu toată evlavia: Dumnezeu ne-a prins în cârlig și nu putem fugi de El fără să fugim de noi înșine. Rezultatul final al revoltei moderne împotriva lui Dumnezeu este acesta: cei care am decide să nu trăim cu Dumnezeu, am face descoperirea că nu putem trăi cu noi înșine. Un păcătos este un om care literalmente constituie o problemă pentru sine însuși. Iadul pe care omul modern l-a exclus din univers, dându-l politicos pe ușă afară, a reintrat acum pe fereastră sub formă de nevroze, temeri, inhibiții, conflicte lăuntrice, sentimente de vinovăție. El și-a mutat reședința în centrul ființei noastre. Așa că opusul lui ”Împărăția lui Dumnezeu este în voi” este ”Împărăția iadului este în voi”. Ascultă de Împărăția lui Dumnezeu din tine și atunci ai răul; refuză să asculți și in mod automat ai acolo iadul – îl ai chiar acum, ca o stare a minții.

          Iadul și raiul nu sunt niște lucruri pe care ți le dă Dumnezeu la sfârșitul căii tale pe pământ. Ele sunt lucruri pe care tu însuți ți le alegi aici și acum. Când asculți de Împărăția lui Dumnezeu, descoperi cerul aici și acum, căci celălalt nume al acestei Împărății este ”Împărăția cerurilor”. Dacă la sfârșitul acestei vieți, ai cerul în tine, vei primi cerul prin însuși faptul că îl duci cu tine, în tine. Pe de altă parte, dacă ai iadul în tine, vei primi iadul, căci îl vei fi dus cu tine, în tine.

          Nu știu unde se află cerul și iadul ca locuri, dar știu unde încep ele. Păcatul este iadul incipient – el este destrămare, dezintefrare, boală. Tu duci cu tine din viața aceasta starea ta și acolo primești locul potrivit pentru toată această stare.

          Împărăția lui Dumnezeu va lucra cu tine sau împotriva ta, după cum vei asculta sau nu vei asculta de legile ei.

Împărăția lui Dumnezeu este în voi

            Cartea precedentă pe care am scris-o se intitula Împărăția lui Dumnezeu este oare realism? și avea ca punct de plecare declarația lui Isus: ”Împărăția lui Dumnezeu este în voi.” Isus a spus lucrul aceste nu ucenicilor Săi, ci fariseilor, unor oameni neînnoiți. Este oare atunci Împărăția lui Dumnezeu în noi toți, în cei înnoiți și în cei neînnoiți? Da. Desigur, este adevărat că cei ce au fost înnoiți din punct de vedere spiritual ”văd”, ”se supun”, ”intră în” și ”moștenesc” Împărăția lui Dumnezeu într-un mod în care nu o fac cei nu sunt înnoiți. Ce înnoiți s-au pus de acord cu legile Împărăției lui Dumnezeu și de aceea primesc resursele Împărăției – suma totală a acelei Împărății lucrează în ei și nu împotriva lor. Cei care sunt neînnoiți fac descoperirea că Împărăția este în ei, dar ei înșiși sunt în opoziție față de ea. Într-o persoană înnoită, Împărăția lucrează sub forma realizării de sine. Dar ea este prezentă atât în unii, cât și în ceilalți.

           Legile ființei noastre nu sunt altceva decât legile lui Dumnezeu. Aceste legi nu sunt ceva impus asupra unei situații, ci sunt înscrise în însăși structura ființei noastre, în țesuturile noastre, în celulele noastre nervoase, în sângele nostru, în organizarea totală a vieții noastre. Ele sunt modul în care am fost făcuți să trăim. Așa cum inginerul imprimă în structura unei mașini modul ei de funcționare și dacă mașina ascultă de acest mod, ea funcționează bine și armonios, tot așa Dumnezeu a imprimat în structura ființei noastre Împărăția Sa. Vechiul Testament numește aceasta ”facerea lumii după chipul și asemănarea Sa.” Dacă noi trăim în conformitate cu aceasta, trăim cu adevărat. Dacă nu, nu. O locomotivă este facută să alerge pe șine și dacă ea rămâne pe șine, ajunge la destinație. Dar dacă, pentru a-și găsi libertatea, ea sare de pe șine, rezultatul este autodistrugerea ca și zdrobirea altora.

            Există o cale nouă trasată către libertate, către eficiență, către trăire plenară, cale înscrisă în ființa mea și a ta. Această cale se numește Împărăția lui Dumnezeu – și ea este în noi.

Cei cinci pași ai științei

          Putem noi să facem aceiași pași în verificarea cunoașterii lui Dumnezeu pe care îi face știința în verificarea cunoașterii lucrurilor care pot fi cântărite și măsurate? Există cinci pași în metoda științifică:

1.      Punerea problemei;

2.      Selectarea celei mai probabile ipoteze care ar putea rezolva acea problemă;

3.      Experimentarea acelei ipoteze;

4.      Verificarea ipotezei pe o scară cât mai largă;

5.      O expunere simplă și modestă a rezultatelor obținute.

        Putem noi să luăm această regulă și să o aplicăm în domeniul valorii?  Să încercăm. Mai întâi, punerea problemei. Problema este cum să trăiești într-un univers ca al nostru și să trăiești cu adevărat. Universul nostru este un univers moral și avem impresia că el ia atitudine în problemele morale. În acest univers, noi suntem liberi să alegem, însă nu suntem liberi să alegem rezultatele alegerii noastre – acestea sunt în alte mâini decât ale noastre. Acest univers moral nu este unul pe care noi îl creăm din tabu-urile noastre – ci este ceva ce noi doar descoperim ca existență: el este un ”dat”.

          Un tată i-a explicat fiului său legea gravitației lui Newton și modulul în care aceasta ține toate lucrurile și copilul l-a întrebat: ”Dar, tată, ce a ținut lucrurile legate înainte ca Newton să fi inventat această lege?” întocmai cum Newton n-a inventat această lege, ci a descoperit doar existența ei, întocmai așa, nu noi suntem cei care votăm legile morale. Ele sunt înscrise în structura universului, iar noi doar le descoperim. Și este necesar să ajungem la un acord cu aceste legi, exact așa cum suntem obligați să ne punem de acord cu legea gravitației. Altfel ne frângem gâtul și într-un caz și în celălalt. Nu noi suntem cei care încălcăm legile – ele ne calcă pe noi. Dacă acționăm fără să ținem seama la ele, ne vor azvârli la pământ zdrobiți, înfrânți și însângerați. Legile acestea nu țin seama de culoare. Dacă le încalcă un om alb sau galben, ele îl calcă pe el.

 Așa cum scrie Sofocle:

”Legile scrise ale lui Dumnezeu,

Care nu cunosc schimbare,

Nu sunt nici de azi și nici de ieri,

Ci din eternitate. Și nu poate omul spune

Când au țâșnit ele în ființă.”