sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Pasul al doilea


           Ieri ai început să pășești pe scara cu șapte trepte care duce la eliberare și la putere. Cred că ai făcut primul pas. Întoarce în minte direcția și spiritul vieții, schimbă-ți mintea, schimbă-ți gândirea. Cuvântul pocăință în Noul Testament (în limba greacă metanoia) înseamnă o schimbare a minții. Trebuie să existe o completă răsturnare de valori, o schimbare completă a gândirii în privința a ceea ce vrei de fapt. Versetul ”Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine”, a fost tradus de chinezi: ”Să-și arunce la o parte eul.” Acest ‘eu’ recalcitrant, urât, încâlcit, trebuie aruncat, lepădat, pierdut, pentru ca unul nou, limpezit, gata de cooperare să fie pus în locul său.
          Trebuie să treci acum la pasul următor:
         (2) Întoarce-te la Hristos. Ai nevoie de un Domn, de un Stăpân. Poate că ai fost și tu ca acel cățeluș fără stăpân care a nimerit pe un stadion de fotbal plin de lume. Oameni din diferite direcții îl strigau, îl chemau, așa că el a rămas încremenit, complet dezorientat. Îți răsună și ție în urechi o sumedenie de voci, un adevărat Babel de voci, care te chemau din toate părțile – vocea banilor, a interesului egoist, a mândriei, a poftei sexuale etc... Ești într-o stare de confuzie, căci între toate acestea nici una nu este o voce dominantă. Dar acum, deasupra vacarmului acestor voci tu auzi: ”A venit Învățătorul și te cheamă.” Auzi o voce care are autoritate. Simți dintr-o dată că există destin în vocea aceasta. Ai un singur lucru care este al tău – tu însuți. Ești liber să decizi ce să faci cu această proprietate, cine să-i fie stăpânul. Un student de la Politehnică, alegând dintre variantele posibile ce-i stăteau în față, a plecat de la întrunirea noastră, a urcat în camera lui și, simplu ca un copil a spus: ”Îi voi spune Da lui Isus.” A repetat mereu această decizie. Ea i-a transformat ființa. Peste podul simplu a lui ”da”, el a trecut de la descurajare la viață din abundență. Și alegerea aceasta a durat o viață.
         Probabil că și tu ai încercat să fii mai multe ’euri’ în același timp, fără ca toate aceste ’euri’ să fi fost organizate în jurul unei singure vieți dominante în tine. Poate că încerci să faci ceea ce spunea cu o voce lamentabilă, de om în confuzie, un om înfrânt, un medic: ”Încerc să bat un cui în unul dintre aceste ’euri’, să-l fixez, ca în jurul lui să se poată mișca toate celelalte.” Nu încerca! Întoarce-le pe toate spre o voință dominantă – voința lui Hristos.

vineri, 12 noiembrie 2010

Primul pas în sus


          Ești gata acum să pui piciorul pe scară și să urci spre eliberare și spre vitorie. Voi face scara aceasta foarte, foarte simplă căci a sosit cel mai mare moment al vieții. A venit momentul marii alegeri – o decizie care îți va determina toate hotărârile de acum încolo – o decizie cap de serie. În psihologie aceasta se numește ”decizie majoră” – o alegere pe care nu o faci mereu, în fiecare zi. Deciziile mai mici vor depinde de aceasra și vor fi cuprinse în ea.
          Scara va avea șapte trepte. Ea va fi construită în jurul cuvântului ”întoarcere”, căci cuvântul acesta este un cuvânt central în Scriptură.
          (1) Întoarce în minte direcția și spiritul vieții tale. În timp ce vei face această întoarcere, vei fi ispitit să intri în defensivă, căci este foarte greu să nu-ți aperi tiparele vieții. Dar fii fără cruțare, cinstit, uită-te la tine însuți în mod obiectiv și refuză să aperi orice lucru rău pe care îl descoperi în viața ta. Primul pas către sănătate mintală și spirituală este onestitatea completă. Eul acela urât pe care tu, probabil, l-ai îmbrăcat în hainele justificării va pleda, va implora, se va scuza, va găsi motive. Va încerca să-și mențină tronul, permițând schimbări marginale. Dar tu concentrează-ți atenția asupra ta însuți ca un centru al tuturor dificultăților tale. Vei fi ispitit să mărturisești păcate marginale și să lași neatinse păcate centrale. Dar să știi că nimic permanent nu se va întâmpla până când centrul dificultăților tale, eul greșit, nu va fi înlocuit cu un alt Eu, Dumnezeu, ca un centru de referință, centru din care de acum îți iei poruncile și directivele vieții. O doamnă foarte cultă și foarte frumoasă, după ce și-s revizuit viața, a suspinat zicând: ”Noi avem totul – și nimic.” Totul sub forma confortului extren și totuși o inimă goală.
           Îți aduci aminte de orbul care stătea la marginea drumului cerșind și care, auzind că trece Isus pe acolo, ”și-a aruncat hainele” și a alergat la Isus? Tu trebuie să arunci tot ce te-ar împiedica să ajungi la Isus: faptele tale necinstite – resentimentele tale, relațiile tale sexuale ilicite, atitudinile tale egoiste – da, însuși eul tău, și să alergi la Isus.

joi, 11 noiembrie 2010

Ancorarea în ramuri uscate


             Acum te afli în pragul unei mari decizii. Dar înainte de a lua această decizie, vreau să-ți spun un cuvânt de avertizare. Ceea ce faci să fie total, nu tolera jumătăți de măsură! Va exista tentația să începi prin a spune Îi dai totul lui Hristos și apoi să dorești doar o mică ușurare. Așa cum spunea cineva: ”Ei ar vrea să se simtă ceva mai puțin bătrâni, să experimenteze o anumită întinerire, dar să fie născuți din nou.” Nu încerca să-ți faci casă dintr-o clădire zidită numai pe jumătate!
           Pe măgura de la Sat Tal din Himalaia am observat o viță de vie întinzându-se în gol ca să se prindă de ramurile unui brad. Vița acea mi se părea a fi ”aspirația”, o întindere spre a se ancora de ceva mai înalt. Într-o dimineață am ieșit din cabană și am văzut că vița ajunsese! Ea-și prinsese deja cârceii în jurul copacului. M-am bucurat de succesul ei. Dar în dimineața următoare m-am întristat descoperind o catastrofă. O furtună izbucnise noaptea aceea în munți și a smuls vița din ancorarea ei și, iat-o acum, biata viță zăcea trântită la pământ, încă strângând ramura frântă a copacului. Copacul se frânsese și o lăsase să se prăbușească! Dar de fapt copacul nu era de vină, căci vița se prinsese de o ramură uscată și doar această ramură se rupsese. Dacă vița ar fi ajuns și s-ar fi prins de tulpina copacului, nici o furtună n-ar fi putut-o desprinde de acolo.
            Mulți încep cu aspirații înalte către Copac – către Dumnezeu – și apoi se opresc la una dintre ramurile uscate ale religiei și se ancorează acolo. Ei pornesc cu o hotărâre serioasă și se prind cu tărie – dar o hotărâre, oricât ar fi ea de serioasă, nu te poate ține în timpul furtunilor vieții. Alții se ancorează într-o instituție – un lucru bun, dar nu destul de bun ca să-ți ancorezi de ea viața. Nici un ritual sau ceremonie nu este destul – și aceasta te va lăsa baltă în timp de criză. Alții se agață de un predicator favorit și-și leagă credința în el. Dar nici un om nu-i suficient de bun ca să-ți centrezi credința în el – și el ar putea să cedeze. Alții se ancorează în idei despre Dumnezeu în loc să intre mai adânc în cunoașterea personală a lui Dumnezeu.
            Tu du-te cu hotărâre până la tulpină – la Dumnezeu. Nu te opri mai devreme!

miercuri, 10 noiembrie 2010

Dumnezeu este aventura mea


             Vedem acum că Dumnezeu n-ar fi putut să Se arate pe Sine într-un mod decât printr-un ”alt Sine”, un Sine care să se afle în mediul uman și care să vorbească limba pe care o vorbim noi, o limbă omenească. Isus a fost Dumnezeu vorbind pe limba omului de pe stradă, interpretându-L pe Dumnezeu în termeni care să fie pe înțelesul tuturor. După cum, atunci când îmi captez cuvintele, îmi captez gândurile, tot astfel când captez Cuvântul, adică pe Isus, captez Gândul – adică pe Dumnezeu. Ei nu rivalizează și nu se exclud unul pe celălalt. Cuvântul este Gândul devenit accesibil, la îndemâna tuturor, intim, uman.
             ”Dumnezeu este în natură, dar natura lui Dumnezeu o găsesc în Hristos.” Și ce natură! Dacă aș încerca să-mi imaginez felul lui Dumnezeu pe care mi-ar plăcea mie să-L văd în univers, n-aș putea să-mi imaginez ceva mai mult și mai bun, mai frumos și mai desăvârșit, decât ca El să fie asemenea lui Isus Hristos. Căci ”Isus stă tare între cei slabi și căzuți, curat între cei pângăriți, viu între cei muritori, Mântuitor al oamenilor.” George Matheson, un creștin orb, scria: ”Fiu al Omului, ori de câte ori mă îndoiesc de viață, eu mă gândesc la Tine. Nimic n-ar fi mai imposibil decât ca Tu să fii mort. Eu îmi pot imagina dealurile destrămându-se sub formă de aburi, stelele topindu-se în fum și râurile secând pentru că s-a terminat apa din izvoare, dar în Tine... în Tine nu există limită.”
              Cu siguranță că aici, în Isus, este punctul stabil din universul meu, punctul care nu cedează, punctul de care mă pot sprijini și în care mă pot încrede. Aici – dacă se poate undeva în lume – îmi angajez viața și îmi mărturisesc păcatele, căci acesta este locul nu numai vrednic de încredere, ci și plin de înțelegere – aici simt că cineva mă iubește, că-i pasă cuiva de mine.
              Iată deci locul aventurii mele. Aventura mea va fi Dumnezeu și anume felul de Dumnezeu pe care Îl văd în Isus Hristos. Așa cum o planetă care aleargă prin spațiu nu este decât o cometă pe cale de distrugere, până în momentul în care o prinde un soare în sfera lui de atracție și ea începe să se învârtească în jurul lui ca centru al ei și ca viață a ei, întocmai așa este și viața mea. Ea aleargă ca o cometă fără țintă, fără scop, fără sens, arzându-se, consumându-se în voința ei egoistă, până ce descoperă atracția lui Hristos și, oprindu-se din drumul ei nebun și mortal, începe să orbiteze în jurul Lui, ca Soarele ei Central, ca Viața ei.

marți, 9 noiembrie 2010

Cum se revelează Dumnezeu pe Sine


         De vreme ce tu ești o ființă liberă și poți face lucrul cel mai important din lume – să alegi – este firesc să dorești să alegi ipoteza cea mai bună. Care va fi aceea? Să trecem direct la problema noastră: cunoști tu o ipoteză mai bună decât Hristos? Dă-i drumul minții tale să scruteze orizontul tuturor posibilităților. După ce elimini și lucrul acesta și celălalt, și persoana aceasta și cealaltă, nu se oprește gândul tău la Hristos ca la miza cea mai bună? Lucrul cel mai înalt, lucrul suprem în acest univers moral este caracterul moral, și dacă Dumnezeu poate fi găsit undeva, El trebuie găsit aici, în caracterul moral. Cea mai înaltă ilustrare a caracterului moral văzută vreodată pe planeta noastră este Hristos. Dacă Dumnezeu poate fi găsit undeva, El trebuie găsit în cel mai înalt loc din universul moral, în caracterul lui Hristos. Cum ar fi putut Dumnezeu să ne arate caracterul Său altcumva decât printr-un caracter moral perfect?
          Ceea ce contează este caracterul lui Dumnezeu. Căci așa cum este Dumnezeu așa trebuie să fim și noi – caracterul Lui îl determină pe al nostru. Și oare cum este Dumnezeu în caracter? Mă uit cu atenție în natură și ajung la concluzia că Dumnezeu este lege. Îmi place acest lucru, dar eu vreau ceva mai mult decât legea și dincolo de lege. Eu nu sunt un supus care cere o lege, eu sunt un fiu care caută un Tată. Natura nu-mi poate vorbi despre Tatăl meu – cel puțin nu-mi poate vorbi pe înțelesul meu. Și revelația perfectă nu-mi poate veni nici prin profet, nici prin învățător, căci revelația trecând prin ei devine limitată, uneori chiar deformată, din cauza mediului uman imperfect prin care se transmite. Și revelația nu-mi poate veni în mod desăvârșit nici printr-o carte, căci cartea nu se poate ridica deasupra vieții – se știe doar că mediul în care apare o literatură își toarnă conținutul în acea literatură. Așa că, în cel mai bun caz, o carte va exprima doar cel mai înalt nivel al experienței noastre. Singura cale completă de revelație este printr-o viață – printr-un caracter care să ne arate cum este caracterul lui Dumnezeu. Și caracterul acela este Hristos, viața umană a lui Dumnezeu, acea parte din Dumnezeu pe care noi am fost în stare să o vedem. Biblia este deci relatarea inspirată a revelației. Revelația este văzută pe fața lui Isus Hristos. Este oare Dumnezeu asemenea lui Hristos? Da, este. N-aș putea fi în stare să exprim ceva mai înalt. Și n-aș putea să mă mulțumesc cu ceva mai puțin.

luni, 8 noiembrie 2010

Libertatea noastră complică jocul lui Dumnezeu


            În această libertate a nostră constă atât problema lui Dumnezeu, cât și posibilitatea Lui. Libertatea nostră este o problemă pentru Dumnezeu. Cineva a formulat această afirmație astfel: ”Iată, tabla de șah și piesele de pe tablă, în loc să fie făcute din lemn, sunt de carne și sânge, cu voințe proprii – sunt persoane. Jocul ar fi simplu pentru Dumnezeu dacă piesele ar merge unde vrea El. Dar să presupunem că atunci când Dumnezeu ar vrea să facă o mișcare împotriva răului, piesele ar refuza să se miște în direcția aceea și ar alege ele singure poziția în care să se deplaseze, fără să țină seama de Jucător, de Dumnezeu. Aceasta ar complica jocul și L-ar încurca teribil.” Este exact ceea ce s-a întâmplat. Și aceasta este problema lui Dumnezeu.
          Dar libertatea noastră este în același timp și posibilitatea Lui. Să presupunem că piesele ar învăța că falimentul și încurcătura sunt cauzate de refuzul lor de a coopera cu Jucătorul, și aceasta le-ar determina să aleagă să coopereze cu El. Apoi să presupunem că Dumnezeu și omul ar juca jocul în cooperare și ar câștiga. Cât ar fi de frumos!
           Și tu și eu putem coopera cu Dumnezeu, ne putem alinia voința cu a Lui, putem face din înțelepciunea Lui înțelepciunea noastră și putem face ca victoria să fie o victorie comună. Ce posibilitate pentru Dumnezeu și pentru noi! Eu prefer să fiu mai degrabă un om nemulțumit decât un vierme mulțumit, căci nemulțumirea aceasta mă va împinge la picioarele Lui. ”Ferice de cei cu dor de casă, căci ei se vor întoarce acasă”, spune un proverb german.
            Un copil de cinci ani spunea cuiva după ce a văzut un spectacol de marionete: ”Îmi pare bine că nu sunt una dintre păpușile acelea. Ele trebuie să facă ce li se spune.” Băiatul avea dreptate. Cu tot pericolul la ce ne expune libertatea noastră, cu toate posibilitățile de prăbușire, noi nu dorim să fim marionete. Dorim mai degrabă să fim personalități, să stăm pe picioarele noastre și să alegem pentru noi înșine, cu tot riscul și cu toate posibilitățile de bine sau de rău cuprinse în acea alegere.

duminică, 7 noiembrie 2010

Alegerea unei ipoteze


            Am ajuns la sfârșitul discuției noastre despre cei cinci pași ai metodei științifice și anume: ”punerea problemei”. Problema era cum să trăiești, și să trăiești bine, într-un univers al legii morale, înscrisă în noi și înscrisă în structura relațiilor noastre. Noi n-am trăit bine în acest univers moral. Am alergat împotriva lui și consecința este că purtăm răni adânci în lăuntrul nostru – sentimente de vinovăție, temeri, inhibiții, frustrări, complexe. Și dacă nu le avem pe acestea, avem totuși un sentiment de neîmplinire, de gol lăuntric.
            Trebuie acum să ajungem la cel de al doilea pas, la ”alegerea unei ipoteze de lucru pentru rezolvarea problemei”. Depinde oare totul de alegerea mea? ”Oare nu alege Dumnezeu pentru mine și mă determină apoi accept alegerea Lui? Aș dori ca El să o facă.” Acesta ar fi însă cel mai mare dezastru, lucrul cel mai fatal pe care ar putea să-l facă. El ar zdrobi astfel citadela personalității noastre. Și când s-a terminat cu voința, s-a terminat cu noi – ne-am transformat din persoane în lucru. ”Nu există alt lucru mai bun decât bunăvoința – nu există nimic rău decât rea-voința.”  
            Când Dumnezeu a creat o altă persoană, El a trebuit să Se limiteze pe Sine, să Se retragă, ca să facă loc acestei voințe să acționeze. Căci esența personalității este libertatea. Acesta a fost un pas primejdios – teribil de primejdios – căci voința aceea liberă poate acționa spre rău și poate să zdrobească inima ta și inimile celor din jur și pe cea a lui Dumnezeu Însuși. Dumnezeu Și-a asumat riscul întocmai cum un părinte își asumă riscul să-i dea drumul copilului să intre în lume, căci copilul poate să-și zdrobească atât propria sa inimă, cât și pe cea a tatălui său. Dar Dumnezeu și omul lucrează tocmai prin acest risc, căci ei își zic: ”Eu Mă aventurez aici și-Mi asum răspunderea consecințelor: păcatele acestor persoane create de Mine vor fi ale Mele, eșecurile lor vor fi și ale Mele. Noi le vom realiza împreună.” Doar dragostea a fost în stare să-L determine pe Dumnezeu să-Și asume acest risc. Dacă El n-ar fi prevăzut un sfârșit glorios, n-ar fi avut curajul să creeze. Căci pentru a-ți asuma un asemenea risc este nevoie de curaj.