Ego-centrat și ego-dezbinat

            Legea pe care o descopăr și de care sunt înfrânți indivizi, grupuri și națiuni atunci când devin egocentrici este aceasta: ”Oricine își va salva viața și-o va pierde.” Cu alte cuvinte, concentrează-te asupra ta însuți și te vei destrăma în bucăți nu numai spiritual, ci și din punct de vedere material și fizic.

            Motivul pentru care se întâmplă astfel este evident. Cele trei impulsuri sau instincte care ne domină sunt eul, sexul și instinctul de turmă, sau instinctul social. Este evident că instinctul egoist este îndreptat către sine însuși; instinctul social este îndreptat către ceilalți; instinctul sexual este îndreptat în parte către sine și în parte spre altul. Așa că, de fapt, există două instincte motrice – cel egoist și cel altruist, cel îndreptat spre sine și cel îndreptat spre ceilalți. Ambele trebuie satisfăcute în proporție justă – în caz contrar, viața devine frustrare și nefericire.

            Sunt oameni care cred că creștinismul îi învață că trebuie să-i iubească pe alții dar nu și pe ei înșiși. E o greșeală. Creștinismul propovăduiește dragostea de sine: ”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Dacă nu te iubești pe tine însuți, nu te dezvolți. Așa că toate încercările de a elimina eul sfârșesc în ipocrizie și în dezastru. Dacă îți dai eul pe ușă afară, el se va întoarce pe fereastră și poate sub formă deghizată. Vorbind cinstit și sincer, tu trebuie să te iubești pe tine însuți, dar nu ca stăpân, ci ca slujitor – căci eul este un slujitor minunat, dar un stăpân înspăimântător. Aceia care-i iubesc pe alții fără să se iubească pe sine, permitându-le în felul acesta altora să le acapareze viața, să-i stoarcă de toată energia, au un sfârșit dezastruos. Pe de altă parte, dacă omul își organizează viața în jurul lui însuși devine egocentric și atunci, e absolut sigur, dezastrul va fi de partea lui. Pronunță Dumnezeu o judecată din ceruri asupra acelei vieți?  Nu tocmai; judecata are loc și prin înseși legile inerente ființei omenești: persoana respectivă se trezește a fi în război cu sine însăși. Instinctul său altruist este frustrat și nedezvoltat; și, din această cauză, omul este nesatisfăcut și nefericit. Probabil că nu-și dă seama ce-i rău, ce nu este în regulă cu sine. Maladia este însă simplă; el este o casă dezbinată împotriva ei înseși și, din această cauză, o casă fără durabilitate. Orice persoană egocentrică este o persoană care încearcă imposibilul – să trăiască împotriva ei înseși.

Când noi devenim Dumnezeu

            Am studiat primul dintre cei 15 dușmani majori ai unei vieți sănătoase, ritmice și anume lipsa unei credințe și a unei loialități față de ceva dincolo de sine, ceva care să sens ultim, coerență și țel vieții. Ajungem acum la al doilea: egocentrismul.

            Acesta provine din primul, așa cum fructul se trage dintr-o rădăcină. Când Dumnezeu nu mai este centrul, noi devenim Dumnezeu. Observați cum li se spune evreilor în Deuteronom 4:25: ”...dacă vă veți strica, dacă vă veți face chipuri cioplite...” Adică atunci când părtășia unui om cu Dumnezeu se strică, automat el caută să-și facă alt Dumnezeu și de obicei acest altul este omul însuși. El își devine însuși idol. Aldous Huxley scria că: ”unul dintre rezultatele stranii ale progresului științific este întoarcerea de la monoteism către idolatriile locale.” Și când aceste idolatrii nu sunt statul, rasa sau clasa – care nu sunt altceva decât eul hiperbolizat – atunci ele sunt pur și simplu eul personal. Când Îl pierdem pe Dumnezeu, ne devenim nouă înșine Dumnezeu.

            Dar această centrare în noi înșine are un efect dezastruos chiar asupra celui asupra căruia ne concentrăm. La prima vedere, am crede că dacă ne întoarcem către noi înșine și ne concentrăm asupra noastră, ar trebui să creștem datorită acestei autocultivări a eului. Dar se întâmplă cu totul invers. Toate persoanele egocentrice sunt persoane dezbinate, frământate de contradicții, chiar și în cazul când se concentrează asupra lor înseși din motive religioase. Dacă te concentrezi asupra ta din motive artistice, religioase, financiare sau pur și simplu din motive egoiste, rezultatul este același – eul se destramă.

            Cei care se concentrează asupra lor înșiși și își aleg propria cale, constă că aceasta nu le place; ei fac ce le place și apoi nu le place ce fac; se exprimă pe ei înșiși și constă că eul pe care l-au exprimat și-a pierdut orice farmec în mâinile lor. Și această dezbinare, deteriorare și pierdere a valorii nu se oprește doar la suflet; ea se extinde mai departe la nervi și la țesuturi și le otrăvește cu boală, atât funcțională cât și structurală. Aceasta dă la iveală faptul că aceste persoane acționează împotriva unei legi fundamentale a vieții, adânc înrădăcinată în structura lucrurilor. Mai multe persoane sunt zdrobite de legea aceasta decât de orice alt lucru al vieții. Care este această lege?

A ne avea ființa în El

            Viața este un lucru neliniștit și dezbinat până când ne dăruim ființa Cuiva dincolo de noi înșine, până în momentul când ascultăm de Cineva ultim și când Îl ascultăm în mod suprem. Știința confirmă această afirmație. Un medic mi-a spus odată: ”Dacă trei sferturi dintre pacienții mei L-ar găsi pe Dumnezeu, ei s-ar face bine prin asta.” Un psihiatru din Hollywood, care primește onorarii serioase de la pacienții săi din lumea filmului, i-a mărturisit unui prieten: ”Cei mai mulți dintre pacienții mei nu de mine au nevoie; au nevoie de banca pocăinței; au nevoie de împăcare cu Dumnezeu.”

            Dacă lucrul acesta este adevărat, atunci de ce nu-L găsesc pe Dumnezeu mai mulți dintre ei? Compromisurile în viața practică Îl fac pe Dumnezeu nereal. Vom cunoaște din Dumnezeu atât cât suntem gata să punem în practică, și nimic mai mult.

            Un alt motiv este lipsa de credință acaparatoare, a unei credințe care să-L însușească pe Dumnezeu. Pavel ne spune că: În El avem viața, mișcarea și ființa. Noi trăim și ne mișcăm în Dumnezeu, căci El este inevitabil. Chiar și de negat nu-L putem nega decât cu puterea pe care ne-o dă El. Suntem, deci, obligați să trăim în El și să ne mișcam în El chiar și atunci când, prin viețile noatre, Îl călcăm în picioare. Și totuși, noi nu avem ființa în El. Ajungem la faliment atunci când este vorba să ne însușim uluitoarele Lui resurse. Și ajungem la faliment deoarece nu luăm ce ne oferă El. Cu toate că nimic nu poate fi mai simplu ca aceasta.

            Isus zice: ”Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine” (Ioan 14:4). Credința trebuie să devină un obicei vital, ceva care să nu lipsească nici o clipă dina viața ta. Trebuie să crezi dacă vrei să trăiești. Dacă ai o zi fără credință, atunci în dimineața aceea n-ai mai servi micul dejun, deoarece n-ai mai avea siguranța că mâncarea nu este otrăvită. Mâncatul presupune credință în cel ce gătește mâncarea. N-ai mai pleca la universitate, deoarece n-ai avea siguranța că profesorul vine și el. Și în felul acesta, absolut toate acțiunile pe care le întreprinzi ziua întreagă sunt acte ale credinței. Trăiește prin credință. Fără credință, viața ar fi imediat paralizată. Și atunci, vine Isus și-ți zice: ”Tu crezi – crede, deci, în Dumnezeu.” Adică, de vreme ce crezi, crede în ceea ce este     suprem – în Dumnezeu. De ce să-ți cheltuiești credința în lucruri minore și inferioare și să refuzi să ți-o dăruiești Celui Suprem?

Pune centrul în ordine

            Trebuie să ai relații bune cu patru lumi: (1) cu tine însuți; (2) cu lucrurile; (3) cu fratele tău; (4) cu Dumnezeu. Până când nu stabilești relații sănătoase cu Dumnezeu în părtăție și ascultare, nici una dintre celelalte trei relații nu vor fi în ordine. Nu vei fi în ritm și în pace cu tine însuți, cu lucrurile și cu fratele tău până când centrul nu va fi în ordine. Când centrul este în ordine, circumferința i se va adapta lui în mod automat. O soție a spus despre soțul ei: ”Are o minte sclipitoare, dar refuză să se odihnească în Cel Veșnic.” De aici izvora neliniștea lui cu sine însuși, cu lucrurile și cu semenii săi.

            Turnul capelei unei mari universități în care pastorul este un umanist (filozof care propovăduiește valoarea omului fără să creadă în Dumnezeu) are o morișcă de vânt în loc de cruce, ceea ce simbolizează că oamenii sunt întorși în toate direcțiile de către vânturile împrejurărilor, atunci când nu-și mai au fundamentul în Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate da statornicie neschimbătoare vieții. Atunci de ce nu-și găsesc oamenii odihnă în Dumnezeu? Pentru că încearcă să și-o găsească în altă parte. Ei încearcă să-L iubească pe Dumnezeu cu partea superficială a iubirii lor, și nu cu adâncul cel mai adânc al sufletului lor. Și atunci, acea afecțiune adâncă le determină gândirea, căci oamenii judecă mai mult cu emoțiile decât cu mintea. Afecțiunile atrag raționamentele către ele, așa cum atrage magnetul pilitura de fier. Oamenii își pierd credința în Dumnezeu nu atât prin îndoiala onestă, cât prin păcat necinstit. Un strălucit director de școală, cu un salariu de 2.000 de dolari pe lună, vorbea minunat despre credința în Dumnezeu pe care o avea. Și apoi, credința i s-a schimbat. La începutul noului an, el a rostit un discurs care a șocat pe toată lumea. Printre altele a spus: ”Creștinismul este învechit! El și-a pierdut actualitatea și efectul în lume.” Nimeni nu știa atunci că la baza acelei decăderi era o decădere morală. Directorul își găsise o amantă. Faptul a fost descoperit, a urmat un scandal și directorul a fost demis. Argumentele lui nu erau altceva decât produsele unei minți care încerca să găsească o justificare a sentimentelor.

            După una dintre predicile mele, un bancher s-a plimbat dintr-o parte în alta a camerei noaptea întreagă, iar fiica lui a plâns toată noaptea. Ambii trăiau în păcat și nu puteau accepta să se odihnească în Cel Veșnic. De aici neodihna lor.

Începe practicarea prezenței Lui Dumnezeu

            O fetiță bolnavă de meningită a întrebat: ”Unde este Dumnezeu?” Și când i s-a spus că este în cameră, a întrebat din nou: ”Și unde Îl pot găsi?”

            Răspunsul la întrebarea ”Cum Îl pot găsi?” este:

            (1) Nu este nevoie să-L cauți pe El. Dacă Noul Testament ne învață ceva, atunci ne învață nu numai căutarea omului după Dumnezeu, ci și căutarea lui Dumnezeu după om.

            Trebuie să te lași găsit de Dumnezeu! Aceasta înseamnă că trebuie să te oprești din alergare.

            (2) Întoarce-te către El într-o atitudine de așteptare.

            (3) Acționează pe baza faptului și cu conștiența că Dumnezeu este, că El este cu tine și că este cu tine acum.

            (4) Formează-ți câteva mici obiceiuri care să exprime acest fapt. Dr. Frank Laubach sugerează mai multe lucruri, cum ar fi: circulă pe partea interioară a trotuarului sugerându-ți prin aceasta că însoțitorul tău divin umblă cu tine pe partea exterioară. Lasă un scaun gol la masă ca un simbol al Prezenței invizibile.

            (5) Organizează-ți ziua pe baza unei participări divine în ea.

            (6) Joacă-te ”Jocul minutelor”, numărând de câte ori pe oră îți poți aduce aminte de Dumnezeu. Numără minutele în care te-ai gândit la El.

            (7) Fă-ți cateva minute libere în timpul zilei, în care să-ți liniștești inima în prezența Lui. ”Opriți-vă, și să știți că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 46:10).

            (8) O dată cu inspirarea aerului în plămâni, spune-ți ție însuți: așa cum aerul acesta pe care îl trag în piept îmi purifică sângele de toate impuritățile, tot așa inspirarea lui Dumnezeu în întreaga mea ființă îmi purifică întreaga viață lăuntrică.