Virtuți dezechilibrate

            Ajungem acum la al zecelea dintre cei 15 dușmani majori ai vieții din abundență: virtuțile dezechilibrate. Nu este suficient să ne eliberăm de loialitățile împărțite; este necesar să fim liberi și de virtuțile dezechilibrate. Cineva poate să aibă numai virtuți în viața sa, dar virtuțile acelea pot să fie crescute dincolo de orice măsură, să nu fie echilibrate prin virtuțile opuse lor: din cauza aceasta virtuțile existente încetează să mai fie virtuți și se apropie vertiginos de limita de unde ele devin vicii.

            Dr. Frank Sladen zice: ”Există un ritm al trupului. Dacă ritmul acesta este deranjat se creează o tulburare funcțională care poate să se transforme într-una structurală.” Așa cum există un timp al trupului, așa există și un ritm al virtuților. Dacă ritmul acesta este deranjat prin faptul că unele virtuți sunt supraaccentuate, atunci se creează o tulburare funcțională în viața spirituală, care s-ar putea să se transforme într-o adevărată boală spirituală structurală.

            Când un filozof a zis: ”Nici un om nu este puternic decât dacă poartă în caracterul său antiteze puternic marcate”, el a vrut să zică prin aceasta că fiecare virtute trebuie să fie ținută în tensiune printr-o virtute opusă ei. Și tocmai în tensiunea dintre virtuți stă puterea. Virtuțile echilibrate pot fi clasate după cum urmează: pasiv – militant; efort personal – dependență de Dumnezeu; renunțare la lume – participare la problemele lumii; introvertit – extrovertit; mistic – practic; renunțare la sine – a fi mare de sine; blândețe – stăpânire; iubire de sine – iubire față de aproape. Ar putea fi adăugate multe altele, ca de exemplu, virtuți feminine și virtuți masculine.

            Dacă ai numai o latură a acestor virtuți, ești slab. Adevăratul om tare este militantul pasiv și pasivul militant; nu o perioadă pasiv și apoi o perioadă militant, ci ambele într-un amestec viu în același timp. Acest amestec de pasiv și de militant îl poți vedea în Isus.

            ”Este ușor ca entuziasmul să devină fanatism, ca zelul să devină isterie, ca integritatea să devină dură neiertătoare, ca chibzuiala să se transforme în zgârcenie.”

Pașii finali către primirea Duhului Sfânt

           Acum ești gata pentru pasul următor:

            (6) Acceptarea darului Duhului Sfânt. Fixează-ți bine în minte: acceptarea darului Duhului – al Duhului Sfânt Însuși, nu a uneia dintre binecuvântările Lui. Nu te mulțumi cu binecuvântări – ai nevoie de Sursa tuturor binecuvântărilor. Binecuvântările vin și se duc – ”El va rămâne cu voi pururea.” Tu faci o alegere permanentă printr-un acord definitiv cu un Stăpân și Însoțitor permanent.

            Ține minte: Duhul este darul: ”Voi veți primi darul Duhului Sfânt. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruințe.” ”Cu cât mai mult Tatăl vostru cel ceresc va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer.” Nu poți fi vrednic de prezența Lui, nici nu poți câștiga dreptul de a o avea. Tu poți face un singur lucru: lasă totul din mână și apucă cu umilință darul. De vreme ce te-ai dăruit pe tine însuți, ești îndreptățit să-L iei pe El Însuși. Apoi repetă-ți de mai multe ori: ”El vine, El vine. Eu Îl las să vină. Întâmpin venirea Lui cu inima deschisă. Sunt recunoscător pentru venirea Lui. S-a făcut. Ne aparținem unul altuia, pentru totdeauna.” Încheie astfel această înțelegere veșnică.

            Venire Lui poate fi tot atât de delicată ca roua pe otava proaspăt cosită – poate fi un nou simtământ că nu ești singur; dar El poate veni și ca o furtună. Întâmpină venirea Lui și nu dicta tu modul în care vine. Este motive serioase pentru care El alege un mod sau altul.

            (7) Dacă simți imboldul lăuntric, spune și altora despre venirea Lui – împărtășește-o cu alții. Nu te lauzi; anunți pur și simplu venirea Darului nespus de mare. Împărtășirea fixează evenimentul. Nimic nu este de fapt al tău decât atunci când îl împărtășești cu alții.

            (8) Fă ca predarea și primirea să fie definitive și totuși continue. Predarea în căsnicie este odată pentru totdeauna și totuși zilnică. Pavel putea spune: ”Am fost răstignit cu Hristos” și totuși să zică: ”Eu mor în fiecare zi.” ”Oricine bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta niciodată” – ”bea” în limba greacă este ”o dată pentru totdeauna”, și totuși ceva continuu. Această predare a avut loc, și totuși nu este terminată – este finală, și totuși în curs de desfășurare.

Pași către primirea Duhului Sfânt (continuare)

            (4) Ține minte prețul pe care trebuie să-l plătești: tu însuți. Dacă ceri darul Duhului Însuși, este clar că El nu ți se va da decât dacă te oferi pe tine însuți. Tu poți cere darurile Lui și să dai în schimb darurile tale, dar nu poți cere ca El să Se dea pe Sine Însuși fără ca tu să te dai pe tine. Nu poate exista dragoste între două persoane dacă nu există dăruire de sine reciprocă. Dacă unul din cei doi își reține eul cel mai lăuntric, dragostea este blocată. Așa se întâmplă și în privința Duhului Sfânt.

            (5) Deci, plătești prețul unei consacrări depline. Aceasta să fie predare, nu dedicare. În dedicare, darul rămâne în mâinile tale; în predare trebuie să-l lași din mâna ta. Darul nu-ți va mai aparține ție, el aparține în întregime Altuia. De acum trăiești o viață condusă de Duhul Sfânt, nu de eul tău. Înlocuiești voia ta cu voia Lui. Îi spui eului tău să plece și –L inviți în locul Lui pe Dumnezeu.

            Așa cum pânza se lasă în voia pictorului, vioara în voia muzicianului, sârma în voia electricității, așa și tu te pui la dispoziția Celui Divin. Te predai pentru bine și pentru rău, pentru bogăție și pentru sărăcie, în sănătate și în boală, în viață și în moarte – te păstrezi cu totul numai pentru El. El este Proprietarul tău.

            În cazul acesta ești pierdut sau ești găsit? Ești pierdut în sensul în care se pierde muzicianul atunci când își ia vioara, se dăruiește muzicii, își dă drumul, se pierde în muzică, devine una cu ea – se pierde. Se pierde numai ca să se regăsească a fi o parte a armoniei universale. Tot astfel tu îți pierzi eul unic, izolat, înfrânt, în eul universal al lui Dumnezeu și te descoperi armonizat în inima realității. Așa cum zice Rufus Moseley: ”Eu am murit și am murit dizgrațios, dar am murit doar față de ceea ce mi-a cauzat moartea.” Tu mori așa cum moare o locomotivă față de gândul și dorința de a rătăci liber pe unde vrea ea și se lasă pe sine în voia șinelor – numai ca să-și găsească adevărata libertate acolo.

            Predare deplină înseamnă siguranța deplină, căci voia lui Dumnezeu este Calea noastră – Calea pentru care am fost creați; modul nostru ideal de a fi.

Pași către primirea Duhului Sfânt

   Ajungem acum la scara care trebuie urcată pentru primirea Duhului Sfânt. Înainte de a începe să urcăm aceste trepte, te rog să rostești o rugăciune, cel puțin una, în sinea ta, ca să nu ți se împiedice pașii pe treptele acestea: căci în poticnirea sau în urcarea acestor trepte stă diferența dintre o viață înfrântă și o viață de victorie. Pașii sunt simpli:

            (1) Crede că Dumnezeu vrea să primești Duhul Sfânt. Întipărește-ți bine în minte că darul Duhului nu este un dar excepțional, pentru oameni excepționali cărora li s-a încredințat o lucrare excepțională, ci este un dar care este un drept prin naștere al fiecărui creștin. ”Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El” (Ioan 7:39). Observați – aveau să-L primească – primirea era în intenția și în planul lui Dumnezeu pentru ei. Pentru cine? ”Pentru cei ce vor crede în El.” Aici nu se face, deci, nici o excepție. Tu, creștin obișnuit, ai să primești Duhul Sfânt, căci te numeri printre cei ce cred în El. ”Apoi veți primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul” (Faptele 2:38-39). Tu faci parte dintre ”cei ce sunt departe acum”. Stai în calea intenției divine.

            (2) Asigură-te că vrei cu adevărat să primești Duhul Sfânt. Dumnezeu vrea să primești Duhul Sfânt, dar trebuie să vrei și tu, și aceasta înseamnă nu  dorință sau o emoție trecătoare, nici o concepție intelectuală, ci o voință. Vrei tu cu adevărat să primești Duhul Sfânt, nu ca o influență trecătoare care să te scoată din dificultățile spirituale, să-ți dea o satisfacție de moment că ai predicat bine, să te înalțe și să te inspire într-un moment de criză – nu, nu în felul acesta, ci  ca o prezență permanentă care să spună stăpânire pe ființa ta și să domnească peste viața toată și veșnicia toată?

            (3) Adu problema la un punct de criză. Sufletul crește printr-o serie de crize. Există de obicei o criză care duce la convertire. Există la fel de bine o criză care duce la primirea plinătății Duhului Sfânt. Blochează-ți drumul și la dreapta, și la stânga, ca să nu o mai poți lua pe alături – ori înainte, ori înapoi. Momentul critic a sosit.

Reîncărcarea bateriilor descărcate

            Am meditat asupra resurselor unei vieți abundente și am văzut că cea mai importantă este Duhul Sfânt. În predica de pe Munte, Domnul Isus spune: ”Cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer” (Matei 7:11), apoi, mai târziu, cu altă ocazie, repetă schimbând puțin această afirmație, schimbarea arătându-ne ce înseamnă lucrurile bune la cae se referise El: ”Va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer” (Luca 11:13). Duhul Sfânt trebuie cerut. Nu căutați lucruri bune, ci treceți dincolo de ele, la sursa lor, la Duhul Sfânt.

            Când un băiețaș a fost întrebat ce înseamnă Duhul Sfânt, el a răspuns: ”Cred că este ceva ca benzina din mașina noastră; El face creștinismul să meargă.” Băiatul avea dreptate. El dă energia și nu numai energia, ci toate câte are nevoie creștinul pentru o viață îmbelșugată.

            Un predicator a spus în una din adunările noastre: ”Am o baterie descărcată care trebuie încărcată. Poate încărca Duhul Sfânt baterii descărcate?”

            Un tânăr s-a dus la o sondă de țiței și a uns-o, căci scârțâia teribil și vizitatorii nu credeau că poate scoate țiței când ea însăși nu este bună. Poate oare Duhul Sfânt să pună ulei în mecanismul vieții lucrătorului creștin, în timp ce acesta încearcă să pompeze ulei pentru alții? Dacă propriul nostru mecanism nu este bine uns și dacă nu va funcționa lin și fără scârțâituri, oamenii nu vor crede că avem ulei pentru alții. Cum i-am putea ridica pe alții la o viață normală dacă viața noastră este sub nivelul normal? O fată s-a întors acasă de la universitate spunând: ”Pur și simplu îmi lipsea inspirația vieții de familie!” Era epuizată la nivelul inspirației – avea nevoie de reîncărcare. Acesta este lucrul de care avem nevoie din punct de vedere spiritual. Noi nu suntem răi, ci goi.

”Doamne, eu aș vrea să dăruiesc altora,

Dar trebuie întăi să am

Acel dar lăuntric, seninătatea;

Apoi, întărit, binecuvântat, eliberat de neliniști,

Să Te slujesc,

Dar din adânc, spontan și cu seninătate.”

Sondând în adâncimi

   Un tânăr predicator a avut o stare de depresiune nervoasă pe care medicul i-a diagnosticat-o astfel: "Dumneata încerci să construiești o casă de o sută de mii de lei cu cinzeci de mii de lei. Dumneata ești încordat și îngrijorat din cauza lipsei de resurse adecvate." Diagnosticul i se potrivește Bisericii creștine în întregimea ei. Noi încercăm să facem lucruri care sunt mai presus de resursele noastre spirituale - de aici tensiunea noastră. Este nevoie să explorăm zăcăminte noi de energie.

  Vreme îndelungată petrolul a fost exploatat în Texas doar la suprafață și într-o zi rezervele au sărăcit. Într-o zi însă cineva a îndrăznit să sondeze în adânc la 2000 de metri și a descoperit acele zăcăminte care au țâșnit în șuvoi înafară. Acum aproape tot petrolul se scoate de la mari adâncimi. Când noi, în calitate de creștini, coborâm la adâncimi mari și sondăm resursele "pregătite" acolo de Dumnezeu, viețile noastre devin fântâni arteziene îmbelșugate. Atunci noi suntem gata de orice. Melva Livermore, care cunoaștea atât de bine nivelurile adânci ale trăirii, s-a ridicat odată într-o adunare a noastră și a zis cu o față strălucitoare: "Eu pur și simplu mă mișc printre oameni și ființa mea iradiază iubire." Și apoi și-a desfăcut mâinile larg și a exclamat: "Vino, viață, eu sunt gata!"

  Viața Melvei Livermore a fost transformată dintr-un termometru într-un termostat - termometrul doar înregistrează temperatura din mediul înconjurător; termostatul o schimbă. Adeseori creștinismul nostru doar înregistrează ceea ce este împrejur în loc să remedieze acest mediu. Primii creștini nu mergeau prin lume înregistrând doar pesimismul ei - ei au transformat-o. Ei nu mergeau din loc în loc zicând: "Priviți la probleme", ci "Priviți la Mântuitorul". Accentul lor nu era pe păcatul care abundă, ci pe harul care abundă și mai mult. Și ei vorbeau cu o putere transformatoare. Căci Faptele apostolilor erau Faptele Duhului Sfânt care lucra prin apostoli. Și ceea ce au început ei putem continua noi. Faptele apostolilor ar trebui să aibă scris la sfârșit: "Va urma."

Căci se temeau...

        Se pare că la scurtă vreme după ce Marcu și-a scris Evanghelia, s-a întâmplat un accident cu manuscrisul și finalul a fost rupt și s-a pierdut. Manuscrisul a rămas numai până la capitolul 16, versetul 8, inclusiv. Multe manuscrise care au ajuns până la noi conțin această Evanghelie numai până la versetul acesta. Alte manuscrise adaugă finalul pe care noi îl găsim în Bibliile noastre (final care este pus în paranteze pentru că este adăugat numai în unele manuscrise). În alte manuscrise găsim alte finaluri, mai scurte. Să presupunem pentru o clipă, că noi n-am avea celelalte Evanghelii care ne povestesc Învierea și Înălțarea și că ne-ar fi rămas Evanghelia după Marcu terminându-se cu capitolul 16, versetul 8, prin cuvintele: ”Și n-au spus nimănui nimic, căci se temeau.” Învierea a avut loc, întreaga acțiune de mântuire s-a încheiat, cea mai luminoasă veste care a ajuns vreodată la urechea omenească era în posesia ucenicilor, dar ei ”n-au spus nimănui, nimic, căci se temeau.” Să presupunem că Evanghelia ar fi rămas aici, s-ar fi terminat aici. Cu ucenicii având vestea cea bună, dar fiind încătușați de frică – iar întreaga mișcare paralizată de teamă. Să presupunem că ei nu au trăit experiența Rusaliilor, care au risipit această frică printr-o nouă înviorare a resurselor lor lăuntrice. Cât de olog, cât de nesatisfăcător, cât de departe de nevoia umană ar fi rămas creștinismul, dacă Evanghelia s-ar fi oprit înainte de Rusalii! Și totuși, acesta este stadiul la care se opresc credincioșii astăzi! Cu luminoasa Veste Bună încredințată lor, ei se opresc pe cale, căci ”se tem” – se tem de ce? De tot – că n-ar avea suficiente resurse, că n-ar avea destulă putere să răspundă la toate nevoile omului – pe scurt, se tem de ei înșiși și de alții.

            Cineva a explicat lipsurile creștinismului în felul următor: ”Nivelul actual al creștinismului și-a epuizat energiile abordând problemele actuale. El trebuie să-și reînnoiască energiile la un nivel superior pentru a recăpăta o funcționalitate adecvată.” Acest nivel superior nu este altceva decât puterile Rusaliilor ca sursa noastră de energie.

            Creștinii care nu au o doctrină clară și o practică vie a părtășiei cu Duhul Sfânt sfârșesc în pesimism și în disperare – căci ”se tem”. Creștinismul lor se aseamănă cu starea disperată a ucenicilor dintre răstignire și înviere - starea lor din prima și a doua zi, dar nu și din a treia zi. Ei reprezintă o Evanghelie ruptă, un mesaj al frustrării în locul unui mesaj al rodirii.