Știința și religia

          Noi suntem obligați acum – dacă acest lucru va fi posibil – să ne croim cărarea spre Dumnezeu prin acest climat științific. Am început acum să vedem mai clar relația dintre știință și religie. Știința se referă la ceea ce poate fi cântărit și măsurat, iar religia la ceea ce poate fi evaluat. Una se referă la aspectele cantitative ale vieții, iar cealaltă la cele calitative.

           Știința ia o lacrimă a mamei și o definește în termenii structurii ei fizice: atâta apă, atâta sare etc. Dar este oare aceasta o definiție exactă a unei lacrimi? Cu greu s-ar putea susține aces lucru, căci – spune religia – există acolo idei, valori și sensuri care folosesc drept vehicul structura fizică a acestei lacrimi. Religia vine deci să le evalueze pe cele imponderabile. În felul acesta este necesar să luăm atât răspunsul științei, cât și pe cel al religiei ca să putem da o definiție exactă a lacrimei.

             Adevărat! Dar iată care este acum necazul: poți verifica ceva ce poate fi măsurat și cântărit, dar poți, oare, verifica valorile? Dar de ce nu? Poți lua valorile și să le supui vieții spre testare și vei vedea ce va face viața cu ele. Le poți verifica încercându-le cu ajutorul experienței. Dacă valorile sunt adevărate, viața le va aproba. Dar dacă ele nu sunt reale, se vor ofili și nu vor rezista vieții. Universul nu le va da aprobare. Dacă ele nu sunt reale și tu trăiești pe baza lor, te trezești că lupți într-un război pierdut.

             Eram pe punctul de a părăsi cladirea rediodifuziunii, când unul dintre crainici m-a oprit și mi-a spus: ”Auzind atâtea discursuri și transmițându-le toată ziua, se poate presupune că eu am devenit atât de insensibil, încât acestea nu mai au nici un efect asupra mea. Dar dumneavoastră m-ați prins. Mi-am dat seama că viața mea este zdrobită la centru. Punctul central pe care îmi sprijinisem viața a alunecat de sub mine. Sunt în fața unei ruine interioare și a unei familii destrămate. Ipoteza vieții mele n-a fost suficientă. Se pare că ipoteza vieții dumneavoastră este valabilă. Spuneți-mi mai mult despre aceasta.” Am putut să-i spun acestui om că viața mea, de când m-am încredințat cu totul lui Dumnezeu, este o lungă verificare a ipotezei acesteia de viață – că totul se îmbină și cooperează în a-mi demonstra că ea este eficientă și practică. Lumea mea de valori rezistă sub șuvoiul torențial al greutăților vieții. Calea noastră dă rezultate.

Proptele cedează

                  Am văzut săptămâna trecută că dacă pleacă Dumnezeu, atunci pleacă împreună cu El tot ceea ce are valoare – totul  rămâne fără bază, fără permanență, fără o semnificație finală. Întreaga situație este descrisă de Isaia în următoarele cuvinte: ”În ziua aceea, zice Domnul oștirilor, drugul acela împlântat într-un loc tare va fi scos, va fi tăiat și va cădea, și povara care era pe el va fi nimicită, căci Domnul a vorbit” (Isaia 22:25). Când propteaua civilizației materiale, de care noi am sprijinit azi totul, este frântă de o dislocare economică, atunci tot ceea ce am sprijinit noi, tot ceea ce am clădit bazându-ne pe această proptea – planurile noastre, speranțele, viitorul nostru – se prăbușește odată cu ea. Noi am sprijinit totul pe o proptea greșită, pe propteaua nesigură a banilor. Propteaua bună, adevărata temelie, ar fi trebuit să fie Dumnezeu – căci, deoarece El rezistă presiunii lucrurilor, totul rezistă odată cu El. Unul dintre cei mai bogați oameni din Middle Western s-a tot gândit la ce ar putea să-i dea fiicei sale ca zestre. El a început prin a se gândi la bunuri materiale și a parcurs lista de sus până jos, dar le-a respins pe toate ca nefiind suficient de sigure. În cele din urmă, omul s-a oprit la religie, ca singura moștenire sigură, pe care ar fi putut s-o laso copilei lui. O concluzie interesantă, mai ales prin faptul că el nu era un om religios. Numai că s-a ivit o sificultate: fata nu putea primi religia ca pe o moștenire. Pentru ca religia să devină cu adevărat a ei, fata trebuia să și-o aleagă ea însăși.

                Dar în prezent nu mai este un lucru ușor să-ți alegi credința, deoarece climatul intelectual s-a schimbat, cel tradițional cedând locul celui științific. În climatul tradițional acceptai pur și simplu ceea ce se transmitea din generație în generație, fără discuții;  într-un climat științific, însă, totul trebuie verificat, căci știința crede într-o cunoaștere verificată. Poate, oare, cunoașterea din sălile de clasă ale școlilor să fie o cunoaștere verificată, iar cunoașterea din biserici să fie o ipoteză neverificată? Acesta este un dualism imposibil și el ar face ca religia să fie imposibilă pentru omul modern.

               Proptele de care am sprijinit civilizația noastră modernă se frâng. Am ajuns la sfârșitul a ceea ce profesorul Sorokin numește o ”societate a simțurilor”. Ea s-a epuizat pe sine în confruntarea cu faptele vieții. A devenit o societate falimentară. Și dacă trebuie să adoptăm un nou punct de sprijin, pe Dumnezeu, va fi oare acest punct pasibil de verificare? Ni Se va verifica El Însuși, ni Se va dovedi El, oare, ca Autoadeveritor?

Dumnezeu în golurile neexplicate?

           În timp ce problema lui Dumnezeu se lămurește, anumite îndoieli încă mai stăruie. Oare nu L-a făcut doctrina evoluției pe Dumnezeu inutil? Oare nu se formează totul prin impulsul forțelor inerente în natură? Oare nu umple știința tot mai mult golurile din natură, golurile care marcau lipsa noastră de cunoaștere – goluri in care noi obișnuiam să-L punem pe Dumnezeu?

           Greșeala este a noastră, căci L-am pus pe Dumnezeu în golurile neexplicate și când a venit apoi știința și a umplut aceste goluri, Dumnezeu a dispărut! În loc să-L așezăm pe Dumnezeu în ­­căci acolo este locul Lui. Inteligența, ordinea, determinismul, nu pot exista fără El! Universul este ordonat și determinat deoarece Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii și al determinării – El lucrează prin lege și prin ordine, nu prin capriciu și întâmplare.

           Cu privire la evoluție, când tu imi spui că ”forțele inerente” sunt capabile să producă universul, eu te întreb: cum ar putea aceste forțe inerente să se îndrepte și să se miște către țeluri inteligente, fără ca ele să fie inteligente? Către scopuri morale, fără ca ele să fie morale? Nu vezi că tu însuți  Îl introduci prin contrabandă pe Dumnezeu în procesul cosmic și după aceea vii și ne spui că El nu este necesar? Dumnezeu este atât de necesar pentru procesul evolutiv ca și creația care a avut loc o dată pentru totdeauna. Care alternativă îmi cere mai multă inteligență – să lovesc o bilă de biliard ca să meargă direct la țintă, sau să lovesc o bilă în așa fel încât ea să lovească o altă bilă și aceasta la rândul ei alta, și aceasta alta, până când ultima din lanț să nimerească ținta? Este evident că această ultimă alternativă cere mai multă inteligență. Așa cum ne apar lucrurile, Dumnezeu creează un lucru care la rândul lui creează altul și acesta altul și toată această mașinărie deterministă se înfreaptă spre un univers moral, în care tu și cu mine trăim nu împinși de la spate de forțe oarbe, ci fiind călăuziți din față, ca de niște faruri, de idealurile supreme – un univers de libertate morală în care evoluția noastră este în mâinile noastre – putem merge în sus sau în jos, după cum alegem și decidem noi înșine. În lume s-a creat un cadru în care să poată să apară cel mai măreț lucru posibil, și acesta prin alegerea noastră, și anume – caracterul.

A izvorât inteligența din noninteligență?

           Ieri am început să vedem cât de posibil ar fi pentru noninteligență să producă inteligență. ”Din nimic nu se naște nimic” este legea universală. Dar iată că eu descopăr inteligență în univers - și tu și eu o posedăm. A venit oare această inteligență din noninteligență? Dacă da, atunci acesta este un mare miracol materialist. Natura a produs ceva ce n-a avut. Și, mai mult, și tu și eu avem un scop, noi alegem. Acest scop, această tendință spre ceva a apărut oare dintr-un univers lipsit de scop? Aceasta ar fi, de asemenea, o minune materialistă. Așa cum a spus cineva: ”Am văcut noi vreodată o călimară cu cerneală destupându-se ca să scrie o Biblie? S-au hotărât vreodată pietrele să se adune laolaltă și să formeze o catedrală? Omul care nu crede în Dumnezeu este obligat să creadă în minuni, în însuși fenomenul pe care îl condamnă la un credincios.”

           Să presupunem că la sfârșit aș face descoperirea că nu există Dumnezeu, că credința mea în Dumnezeu a fost o greșeală. Nici chiar atunci nu aș regreta că am crezut într-un Dumnezeu, deoarece viața însăși funcționează mai bine în această ipoteză. Însumările vieții mele sunt mai mari – rezultatele sunt superioare. Universul are sens și viața mea este mai fericită. Mai mult decât atât, eu mă voi ridica la sfârșit, voi înfrunta universul și-i voi spune: ”Ei bine, eu am avut o impresie mai bună despre tine – am crezut că tu conții o inteligență, dar acum văd că n-ai nici una. Am crezut că ai un scop, dar acum văd că ești lipsit de scop. M-ai dezamăgit. Eu îți sunt superior, deoarece am acționat pe baza unei ipoteze mai înalte decât poți conține. Eu ți-am fost deci superior. Cum aș putea să regret că am fost astfel?”

           După ce a trecut de la scepticism la credință, un profesor de energetică a exprimat acest lucru în felul următor: ”Dacă ar putea să-mi dovedească cineva în mod științific că lucrul acesta pe care l-am găsit nu este adevărat, eu aș continua să cred, deoarece altfel universul mi-ar apărea total lipsit de sens.” Avea perfectă dreptate. Universul n-are sens fără Dumnezeu. Așa cum spunea Rousseau: ”Dacă n-ar fi existat Dumnezeu, noi am fi fost nevoiți să-L inventăm ca să-i menținem pe oameni sănătoși la minte.”

Ar fi putut să apară universul din întâmplare?

               Situația începe să se limpezească pentru omul modern. El vede din ce în ce mai clar că este necesar să afirme un anumit ”da” despre univers și că acest ”da” ar putea fi Dumnezeu. Căci cum ar fi putut oare să apară universul acesta din întâmplare, să se constituie într-o ordine cosmică strictă, de la particulele cele mai minuscule ale atomului până la cele mai uriașe și mai îndepărtate stele și să cuprindă totul intre aceste două extreme? Și cum ar fi putut oare să se mențină această ordine cosmică din pură întâmplare milioane de ani? Aceasta ar fi o curată minune materialistă: un haos universal să dea naștere din întâmplare la o ordine universală! Cine crede în această întâmplare trebuie să scrie acest cuvânt cu majusculă ”Întâmplare” - și să citească ”Dumnezeu”. Să presupunem că ai în fața ta un coș mare de litere. Câți ani ți-ar trebui să arunci în sus la întâmplare cu pumnii literele din coș, până când întâmplarea să facă așa încât literele să se aștearnă jos sub forma unui sonet de Shakespear? I-am pus întrebarea aceasta unui tipograf și el mi-a răspuns: ”V-ați uza înainte de aceasta și dumneavoastră și literele.”

              Cineva a calculat câte neșanse există pentru o singură șansă. După calculul probabilităților, pentru ca acest univers să fi apărut din întâmplare, cifra neșanselor este atât de lungă, încât ar înconjura pământul de 35 de ori! ”Cifra aceasta este ridicol de mica” a exclamat dr. Millikan, savantul. Sir James Jones a calculat că ar trebui o sută de milioane de ani în care o sută de mii de maimuțe să bată la întâmplare la o sută de mii de mașini de scris o piesă de Shakespear. Și chiar și atunci când din întâmplare ar apărea pe hârtie aranjamentul literelor în forma unei piese de Shakespear, maimuțele n-ar ști care este sensul slovelor acelora.

              Când iau la întâmplare o carte și descopăr că există inteligență în ea – uneori se întâmplă acest lucru – atunci eu știu că în spatele acelei inteligențe din carte există o minte inteligentă care se exprimă pe sine. Când privesc universul descopăr că el este în concordanță cu inteligența. Inteligența face parte din el.

              Atunci, concluzia simplă trebuie să fie că în spatele acestei inteligențe care este țesută în însăși structura lucrurilor, există o minte inteligentă și de vreme ce această inteligență structurală pare a fi universală, eu simt că trebuie scrisă cu litere mari – Mintea Universală.

Nu putem trăi pe baza lui ”Nu”

           Am văzut ieri că dacă dispare Dumnezeu, atunci dispare și temelia universului nostru moral. ”Detectorul de minciuni” a arătat că trei la sută dintre angajații din comerț sunt cinstiți prin structura lor de caracter – că doar cinci la sută dintre funcționarii băncilor sunt cinstiți, chiar și atunci când nu există mijloace de a li se detecta eventualele fraude. Să zicem că aceasta este o exagerare și că am dublat cifrele. Chiar și în acest caz, o națiune care trăiește pe o temelie atât de șubredă din punct de vedere moral, este în permanență în pericol de faliment. Înainte de război, totalul fraudelor ar fi putut acoperi datoria noastră națională în doi ani de zile. Temelia noastră morală se destramă. Trebuie sa-L chemăm pe Dumnezeu înapoi. Dar putem noi oare?

           Cred ca da, deoarece semizeii pe care noi i-am așezat în locul lui Dumnezeu ne înșală așteptările. Dacă rațiunea nu ne poate duce la El, atunci s-ar putea ca deziluzia să o facă, sau ca durerea și necazul ”sa ne arunce la pieptul Lui”. Dar oare nu există speranța unei credințe raționale? Putem noi să fim credincioși cu consimțământul întregii noastre ființe, inclusiv cu mintea noastră? Eu cred ca putem, deoarece pentru omul modern situația începe să se limpezească.

           Omul modern începe să vadă că-i este imposibil să trăiască, așa cum își închipuie unii, doar din negarea credinței altora. Generația de oameni care au trăit doar din negări a constatat în curând că este deziluzionată chiar de către iluziile sale. Ei respingeau totul cu un gest superior și disprețuitor și strigau laude nimicului. Au ajuns însă să-și dea seama că nu poate trăi din respingeri. Dacă ne-am duce în fiecare zi la masă, am privi bucatele cu dispreț și apoi le-am întoarce spatele, am putea trăi o vreme cu această atitudine disprețuitoare, dar numai o vreme. În cele din urmă ne-ar apuca foamea și ne-ar obliga să luăm o atitudine pozitivă față de mâncare și să acționăm în acest sens. Atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual, noi suntem ființe pozitive și nu putem trăi din negații. Noi nu putem trăi din ”nu” și suntem obligați să trăim din ”da”. Și acest ”da” trebuie să fie Dumnezeu, sau altfel ajungem la faliment.

          Viitorul lumii acesteia este în mâinile credincioșilor, căci necredincioșii nu pot acționa. Ei au ajuns la ”paralizare prin analizare”. Ei nu știu altceva decât să nege.

Dumnezeu Dispare

              Cum a dispărut Dumnezeu din gândirea acestui veac? Ei bine, când oamenii veacului nostru, ca niște copii fără judecată, au crezut că lumea jucăriilor bunăstării materiale este o lume suficientă, atunci Dumnezeu a dispărut, înăbușit de preocuparea materială. Se întâmplă ca în cazul acelui newyorkez bogat care s-a întors cu soția lui în micul oraș în care au copilărit, satisfăcut de sine, i-a zis soției: ”Iată de unde am plecat noi, draga mea.” Și ea i-a răspuns într-un mod neașteptat: ”Da, da, dar eu tocmai mă întrebam unde am ajuns?” Ea simțea goliciunea în mijlocul bogației pe care o avea acum.

               Un profesor a explicat acest fenomen în felul următor: ”Nu știu să fi avut vreun moment în viața mea în care să fi renunțat în mod conștient la credința religioasă. Dar a fost ca și cum aș fi pus-o într-un dulap și când m-am întors să o caut, dulapul era gol.” Fenomenul care are loc în generația noastră este aceea ce li s-a întâmplat celor trei generații de patriarhi, Avraam, Isaac și Iacov. Iacov spune: ”Dumnezeul tatălui meu, Dumnezeul lui Avraam și Acela de care se temea Isaac” (Geneza 31:42). Dumnezeu era Dumnezeul lui Avraam, omul care I-a fost prieten și care a riscat pentru El. Lui Avraam, Dumnezeu îi era o prezență intimă, primordială și reală. Dar în generația următoare, Dumnezeu n-a mai fost ”Dumnezeul lui Isaac”, ci ”Acela de care se temea Isaac”. El dispăruse în ceață și devenise un lucru secundar. Totuși, Isaac trăia cu teamă de Dumnezeul tatălui său, Avraam. În a treia generație –la Iacov – rezultatul acestei dispariții treptate a lui Dumnezeu a început să se arate în decăderea morală a lui Iacov. El a furat dreptul de întâi născut al fratelui său, fiind gata să pună mâna pe șansa cea mare, fără să-i pese de Dumnezeu. Aceleași lucruri ni s-au întâmplat și nouă. Strămoșii noștri au avut o experiență directă, primordială cu Dumnezeu prin trezirea evanghelică. Generația următoare s-a menținut în biserică din cauza părinților lor, dar pentru ei Dumnezeu era doar ”teama” – strălucirea palidă a unei credințe pe cale de dispariție. A treia generație culege roadele unei credințe dispărute, roade care se văd sub forma decăderii morale. Noi  ne destrămăm moral din cauză că ni s-a destrămat credința. L-am pierdut pe Dumnezeu și în felul acesta am pierdut fundamentalul moralei. Dar iată că a venit o noapte în care Iacov însuși L-a întâlnit pe Dumnezeu, I-a rezistat și s-a bătut cu El o noapte întreagă și din întâlnirea și bătălia aceea a ieșit un om nou. Dacă nu ajungem și noi la această bătălie, la această întâlnire personală cu Dumnezeu ca și Iacov, întâlnire care să producă în noi reînnoirea morală, atunci suntem într-adevăr pierduți și s-a terminat cu noi!