Foc adevărat şi foc fals

Cuvântul Săptămânal, Iulie 2012 (1)

   -Zac Poonen 

Când ne uităm la viaţa lui Isus, nu ne gândim numai la moartea Lui de la Calvar, ci, de asemenea, la întreaga Sa viaţă în care S-a dăruit pe deplin Tatălui spunând: „Mi-ai pregătit un trup…..”Iată-Mă; vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (în acest trup)” (Evrei 10:5,7). Nici măcar o dată Isus n-a făcut voia Sa în trupul Său, ci numai voia Tatălui. Aceasta înseamnă să ne aducem pe noi înşine ca arderi de tot lui Dumnezeu. Este ceea ce ne îndeamnă şi Pavel să facem în Romani 12:1,2. „Să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie….ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu” – întocmai cum a făcut Isus. Această ardere de tot a fost adusă lui Dumnezeu şi a ars complet. Biblia spune că a fost „de un miros plăcut Domnului” (Levitic 1:17) – însemnând ceva de care Dumnezeu a fost foarte mulţumit – „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17). Pavel spunea că şi ţinta vieţii lui era de asemenea „să-I fie plăcut Domnului” (2 Corinteni 5:9)

Când ne aducem trupurile noastre Domnului, este foarte uşor să spunem: „Doamne, îmi dăruiesc tot trupul Ţie”. Dar nu ştim dacă l-am dăruit pe tot până când „nu-l tăiem bucăţele”. Ne putem înşela singuri. Ce înseamnă să-l tăiem bucăţele şi să-l aducem jerfă bucată cu bucată – aşa cum se proceda cu arderea de tot? Înseamnă să ne dăruim lui Dumnezeu părţile trupului nostru bucată cu bucată.

Spunem: „Doamne, iată ochii mei. Mulţi ani din trecut, mi-am folosit ochii pentru diavol şi pentru mine însumi, privind şi citind multe lucruri care pe Tine Te insultau. Dar îmi pun acum ochii pe altar. Niciodată nu vreau să mai folosesc aceşti ochi ca să privesc sau ca să citesc ceva ce Isus nu ar privi şi nici n-ar citi. Niciodată nu vreau să mai păcătuiesc, cu niciun chip, cu aceşti ochi”.

Megem mai departe la limbă şi spunem: „Doamne, iată limba mea. Mi-am folosit această limbă pentru diavol şi pentru mine însumi timp de foarte mulţi ani, vorbind orice mi-a plăcut, spunând minciuni pentru propriul folos, enervându-mă pe oameni, bârfind şi lovind pe la spate pe alţii, acuzându-i. Dar toate acestea nu vreau să le mai fac vreodată. Iată limba mea Doamne. De acum înainte este a Ta – totalmente şi în întregime.”

Mergem mai departe la mânile, la picioarele noastre şi la patimile noastre trupeşti, una câte una, şi spunem acelaşi lucru: „Doamne, iată membrele trupului meu şi patimile mele trupeşti cu care am păcătuit şi Te-am rănit. Niciodată nu mai vreau să le folosesc ca să-mi fac mie pe plac sau ca să-mi satisfac poftele. Sunt toate ale Tale.”

Numai pe măsură ce tăiem fiecare bucată şi o punem pe altar, una câte una, descoperim dacă noi ne aducem într-adevăr trupul pe deplin lui Dumnezeu sau nu. Când jertfa este tăiată în bucăţi şi aşezată toată pe altar, atunci poţi spune: „Acum, Doamne, lasă focul Tău să cadă peste jertfă şi s-o mistuie”. Citim în Leviticul 9:24 cum cădea focul lui Dumnezeu peste arderea de tot şi o mistuia. Acel foc este o imagine a botezului în Duhul Sfânt şi a focului care vine să mistuie jertfa noastră şi să ne pună trupurile pe jar pentru Dumnezeu. Însă, focul nu cădea niciodată până când ultima bucăţică a arderii de tot nu era pusă pe altar.

Ce fac creştinii când nu doresc să plătească preţul predării trupurilor lor ca arderi de tot dar vor totuşi să primească focul? Ei produc un foc fals – unul contrafăcut. Este ceea ce vedem în Leviticul 10:1,2: „Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea, şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise.” Când nu avem focul adevărat al lui Dumnezeu şi dorim să facem parte dintre cei care au focul adevărat, există pericolul să ajungem să imităm ceea ce ei au, astfel încât să putem spune: „Da, şi noi avem focul. Şi noi vorbin în limbi!” Dumnezeu S-a mâniat atât de tare pe Nadab şi Abihu pentru că au imitat focul adevărat, încât El a trimis un alt foc dinaintea Lui – de această dată, nu ca să mistuie arderea de tot, ci ca să-i mistuie pe cei doi ipocriţi!

În chestiunile spirituale este periculos să imităm adevărul. Cu toate acestea, mulţimi de creştini fac aceasta în zilele noastre. Ei sunt instruiţi de predicatori să vorbească în limbi, să-şi manipuleze emoţiile şi să experimenteze „vindecări” psihosomatice (imaginându-şi că acestea sunt acelaşi lucru cu a fi vindecat „în Numele lui Isus”).

Aceia care au obţinut focul adevărat de la Dumnezeu au plătit pentru aceasta un preţ. Ei au pus totul pe altarul lui Dumnezeu – banii, ochii, limba, mâinile, tot ce le aparţinea şi tot ceea ce erau. Ei şi-au cercetat viaţa şi s-au asigurat că fiecare bucată a arderii de tot era pe altar; şi Dumnezeu a trimis focul Lui peste ei. Priveşti viaţa unui asemenea om şi ai vrea să ai şi tu aceeaşi ungere puternică. Dar nu eşti dispus să plăteşti acelaşi preţ pentru ea dar doreşti, totuşi, să le arăţi altora că eşti uns. Acesta este cazul în care poţi să faci ceea ce au făcut Nadab şi Abihu – să produci foc străin, să-ţi manipulezi emoţiile, să produci „limbi”, etc. Cât timp mai mult de 95% dintre credincioşi nu au discernământ spiritual, poţi ajunge să-i păcăleşti că tu ai focul adevărat. Însă, tu ştii mai bine decât oricine altcineva că ceea tu ai este produs de tine şi nu este de la Dumnezeu. Ai grijă! Dacă Dumnezeu ar judeca creştinismul de astăzi în felul în care i-a judecat pe Nadab şi pe Abihu, sunt sigur că o mulţime de creştini ar muri.

Sfinţenia este caracteristica adevăratei biserici (Ierusalimul)

 Cuvântul Săptămânal, Iunie 2012 (4)

  - Zac Poonen

Babilon (biserica falsă) este numită „cea mare” de unsprezece ori în cartea Apocalipsa. Ierusalimul (mireasa lui Hristos), pe de altă parte, e numită „cetatea sfântă” (vezi Apocalipsa 12-21).

Dacă interesul nostru este să fim mari ca şi „biserică” în ochii lumii, atunci ne rătăcim în direcţia Babilonului. Isus a spus că ceea ce oamenii preţuiesc în mod deosebit este o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Luca 16:15). Trebuie, de aceea, să verificăm în permanenţă dacă există ceva în biserica noastră (fie muzica sau predicarea) care este spus sau făcut ca să-i impresioneze pe oameni. Numărul mare este întotdeauna ceva impresionant în ochii oamenilor. Dacă ne dăm în vânt să prezentăm altora statisticile creşterii bisericii noastre, acesta este un simptom sigur al Babilonului. Nu înseamnă că Dumnezeu nu e interesat să adauge la numărul nostru. În mod sigur este – dacă El consideră că suntem o turmă pe care o poate recomanda şi altor oi ale Sale (care au inima total dăruită Lui). Însă creşterea numărului nu este neapărat un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu – pentru că şi cultele eretice cresc, de asemenea, în număr după cum se întâmplă şi în religiile păgâne. Şi, foarte adesea, statisticile lor sunt mai impresionante decât cele ale multor grupări creştine!

Aşadar, în Ierusalim, creşterea e măsurată după creşterea în sfinţenie – care include dragostea unul pentru celălalt. Isus a spus că îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini o vor găsi. Aceia care propăvăduiesc poarta cea strâmtă ca fiind la fel de strâmtă cum a făcut-o Isus vor vedea că foarte puţini se vor alătura bisericii lor (Matei 7:13,14). Dacă, pe de altă parte, facem poarta mai largă decât a făcut-o Isus, vom creşte cu uşurinţă în număr. Acesta este punctul unde mare parte din creştinismul de astăzi s-a rătăcit. Isus a vorbit despre poarta cea strâmtă şi despre calea îngustă în contextul „predicii de pe munte” (Matei 5-7). Prin urmare, conţinutul acelor capitole prezintă ceea ce constituie poarta cea strâmtă şi calea cea îngustă.

1 Corinteni 3:13 spune clar că ceea ce va fi evaluat de Domnul în ziua de pe urmă va fi calitatea, iar nu cantitatea lucrării noastre. O slujire de calitate poate proveni numai de la cineva care trăieşte într-o continuă judecare de sine – „care rămâne lângă un foc mistuitor, lângă nişte flăcări veşnice” (Isaia 33:14). Aici, biserica trebuie să fie diferită de toate denominaţiunile din jurul nostru. Odată ce această distincţie se pierde, vom sfârşi ca altă denominaţiune moartă.

În vechiul legământ, accentul era întotdeauna pus pe exterior – „din pricina împietririi inimilor oamenilor” (Matei 19:8). Legea accentua curăţirea exterioară. Noul legământ, dimpotrivă, accentua curăţirea, mai întâi, a „părţii dinăuntru a paharului” (Matei 23:25,26). Isus a spus în acel verset (versetul 26) că, odată ce partea dinăuntru era curăţită, partea de afară va deveni automat curată, astfel că nu va mai fi nevoie de nicio curăţire exterioară. Putem vedea acest lucru cât se poate de limpede din Matei 5:21-30. Dacă cineva şi-a curăţit inima de mânie, nu mai există niciun pericol să comită crimă în exterior. În acelaşi fel, dacă şi-a curăţit inima de gânduri sexuale murdare, nu va mai fi niciun pericol de comitere în exterior a adulterului. Curăţă lăuntrul şi exteriorul va deveni automat curat.

Când, într-o biserică, se pune accentul în primul rând pe lucrurile exterioare – evitarea frecventării cinematografelor, a fumatului, a băuturii, a jocurilor de noroc, a purtării bijuteriilor etc. – o astfel de biserică nu va ajunge decât o biserică a vechiului legământ! Calea de scăpare de relele exterioare nu constă în a ne concentra mai întâi pe ele, ci mai degrabă pe atitudinea lăuntrică lumească a minţii care produce acele rele exterioare.

Nu poate avea loc nicio curăţire lăuntrică fără judecare de sine. Este imposibil de zidit biserica dacă această curăţire lăuntrică nu este predicată în mod continuu. Biblia ne spune să ne îndemnăm unul pe altul zilnic în biserică pentru a nu fi împietriţi prin înşelăciunea păcatului (Evrei 3:13; 10:25). Majoritatea „bisericilor” creştine n-au niciun interes într-o predicare de acest fel, decât poate cu excepţii ocazionale. În mod sigur, nu zilnic! Astfel, ele dau naştere la farisei cu pahare curate numai pe afară. Aici mireasa lui Hristos trebuie să fie diferită.