Ai grijă de atitudinea ta faţă de semenii tăi credincioşi în nevoie

   

  - Zac Poonen

În Matei 25: 31-46, Isus consideră atitudinea noastră faţă de semenii noştri credincioşi în nevoie.

Vedem aici că unii vor moşteni împărăţia pentru că au slujit semenilor lor credincioşi ca Domnului. Slujirea lor a fost atât de mult în secret încât mâna lor stângă nu ştia ce face mâna lor dreaptă (Matei 6:3). Într-atât încât atunci când Domnul le reaminteşte de binele pe care l-au făcut, ei nici măcar nu îşi aduc aminte! (Matei 25:37-39).

Tot aici Isus a învăţat că orice slujire care o facem pentru cei mai neînsemnaţi fraţi ai Lui este considerată slujire făcută pentru El (Matei 25:40). Este significant că El vorbeşte aici despre cei mai neînsemnaţi, pentru că tendinţa noastră este să-i slujim pe cei mai importanţi dintre credincioşi şi să-i ignorăm pe cei săraci şi pe cei dispreţuiţi! Cei care sunt ocupaţi cu mâncat şi băut, cumpărat şi vândut, şi construit şi cultivat doar pentru ei înşişi, vor fi cu siguranţă lăsaţi în urmă când Isus se va întoarce (Luca 17:28, 34).

Doar cei a căror slujire a inclus un interes duios de a-i sluji pe semenii lor credincioşi vor fi luaţi sus. Într-un alt pasaj, Isus vorbeşte unui alt grup de oameni – care sunt în contrast cu acest grup. Aceştia sunt aceia care îşi amintesc toate lucrurile bune pe care le-au făcut în numele Domnului. Se află şi ei la scaunul de judecată, şi ei îi reamintesc Domnului că au scos demoni, au predicat, au vindecat bolnavii în numele lui Isus, etc. Dar ei sunt respinşi de Domnul, chiar dacă au făcut toate aceste lucruri, pentru că le lipsea cea dintâi cerinţă, aceea a unei vieţi de sfinţenie ascunsă înaintea lui Dumnezeu. Ei au fost absorbiţi de măreţia darurilor lor.

Este interesant să vedem contrastul.

Cei care au vindecat bolnavii sunt izgoniţi afară (Matei 7:22, 23). Dar cei care doar au vizitat pe bolnavi moştenesc împărăţia! (Matei 25:34,36). Dumnezeu nu ne cere să vindecăm pe bolnavi dacă nu ne-a fost dat „înzestrarea” darului vindecării. Dar putem vizita bolnavii şi să-i încurajăm şi să-i binecuvântam în numele Domnului. Vom vedea atunci că suntem gata pentru întoarcerea lui Hristos, în timp ce mulţi care au vindecat bolnavii sunt lăsaţi în urmă! Să-i slujim pe ceilalţi în felul acesta trebuie să fim dispuşi să fim incomodaţi.

Cei care nu vor niciodată ca planurile lor zilnice să fie perturbate de întreruperi din partea oamenilor nevoiaşi, vor fi cu siguranţă lasaţi în urmă când va veni Isus. Trebuie să sacrificăm timp, bani şi mai presus de toate, planurile noastre şi voia noastră, dacă vrem să-i slujim pe alţii în numele Domnului.

Egoismul este atât de înrădăcinat în firea noastră, încât chiar şi atunci când ne-am curăţat de păcate ca pofta ochilor, mânie şi invidie, este posibil să trăim doar pentru noi înşine. Poate exista o sfinţenie, ca sfinţenia fariseiilor, care este preocupată doar cu noi înşine şi care nu ne eliberează de egocentrism. Aceasta poate fi o imitaţie a sfinţeniei adevărate; totuşi este uşor să fii înşelat de ea.

Isus ne-a învăţat să ne rugăm „Dă-ne...Iartă-ne...Izbăveşte-ne...”(Matei6:11-13). O sanctificare care nu ne dă o preocupare pentru ceilalţi care sunt încă în păcatele lor şi în nevoie, este o imitaţie fără valoare care este bună de aruncat la gunoi.

Trebuie să ne reorintăm felul de a gândi („reînoirea minţii voastre” Romani 12:2) cu scopul de a ne pune în „pielea altora” şi a-i înţelege prin ce trec. Aceasta este gândire asemeni lui Hristos, care ne pregăteşte să moştenim împărăţia viitoare. Unul care se gândeşte doar la nevoile lui şi ale familiei lui, oricât de „sfânt” ar fi, el se înşeală singur dacă crede că este gata pentru venirea lui Hristos.

Dragostea dintâi – Dragoste pentru Domnul şi dragoste unul pentru altul

    - Zac Poonen
 

În Apocalipsa 2:2-3 Domnul laudă mesagerul de la Efes pentru osteneala şi răbdarea lui şi pentru eforturile lui de a ţine biserica pură de oameni răi. Fără îndoială a luptat o bătălie împotriva deşertăciunii lumeşti pentru a o împiedica de a intra în biserică. Nu doar aceasta, el chiar s-a străduit să ţină biserica pură în doctrină. El i-a încercat pe cei ce au pretins a fi apostoli şi a dovedit afirmaţiile lor a fi false.

Mesagerul bisericii din Efes a „îndurat” pentru numele Domnului fără a se da bătut (Apocalipsa 2:3). Ce om minunat a fost acest mesager conform standardelor majorităţii creştinilor. Şi ce biserică minunată părea să fie biserica din Efes – una care tudeşte, rabdă, ţine departe oamenii răi, ţine afară doctrine false şi îi demască pe înşelători – punând în acest fel accentul pe ambele, neprihănire a vieţii şi puritate a doctrinei. Ai fi crezut că o astfel de biserică are tot ce vrea Domnul să găsească într-o biserică. Dar vai, nu a fost aşa. Îi lipsea lucrul principal pe care-l căuta Domnul. Şi-a lăsat dragostea dintâi – dragostea pentru Domnul şi dragostea unul pentru altul (Apocalipsa 2:4).

Ce le-a spus Domnul în esenţă este aceasta: „În mijlocul zelului vostru şi a activităţii voastre, M-aţi pierdut din privire. Aţi pierdut acea consacrare pasionată care aţi avuto odată pentru Mine. V-aţi ţinut departe de rău şi a-ţi evitat erorile doctrinale. Dar amintiţi-vă cum mă iubeaţi fierbinte la început când v-aţi convertit şi cum făceaţi atunci totul din dragoste pentru Mine. Acum totul a degenerat într-o rutină plictisitoare. Încă mergeţi la întâlniri, citiţi Biblia şi vă rugaţi. Dar totul a devenit un ritual.” Biserica devenise aici ca o soţie care îşi slujea soţul cu bucurie din dragoste pentu el, dar care acum considera aceleaşi sarcini o corvoadă – pentru că focul dragostei se stinse-se în căsnicia ei. În zilele de altădată, obişnuia să-şi aştepte nerăbdătoare bărbatul în fiecare seară să se întoarcă de la birou. Dar nu acum. Îi este încă credincioasă, dar şi-a pierdut dragostea dintâi.

Ce doreşte un şot de la soţia lui în primul rând? Este dragostea ei sau strădaniile ei? Bineînţeles că dragostea ei. Este la fel şi cu Domnul. El doreşte dragostea inimii noastre mai întâi şi pe primul loc. Când aceasta nu mai este, tot ce facem devin fapte moarte. Faptele bune devin fapte moarte când dragostea pentru Dumnezeu nu este forţa motrice din spatele acestora.

Credincioşii aici şi-au pierdut deasemenea dragostea lor fierbinte unul pentru celălalt. Nu mai puteau fi îngăduitori cu slăbiciunile unul altuia sau să treacă cu vederea păcatele unul altuia. Şi-au pierdut şi dragostea unul pentru altul. Mesagerul şi-a pierdut dragostea dintâi – şi treptat biserica deasemenea a devenit asemeni mesagerului ei.

Aceasta nu era o eroare minoră. Era o cădere uriaşă – pentru că Domnul spune „Aminteşte-ţi deci de unde ai căzut.” De obicei noi credem că un credincios a căzut doar atunci când cade în adulter, furt sau fumat etc. Când însă devenim simţitori la vocea Duhului, vom recunoaşte că chiar şi cea mai mică pierdere a devotamentului pentru Domnul şi cea mai mică răcire în dragostea pentru ceilalţi este deasemenea semn de renegare.

Era o singură soluţie la această problemă. ”Pocăieşte-te şi fă faptele care le făceai la început” spune Domnul (Apocalipsa 2:5).