Duhul Sfânt lucrează și în subconștient

         Venim deci la întrebarea: poate fi schimbată întreaga natură – conștientă și subconștientă? Dacă da, atunci cum? Răspunsul este că creștinismul oferă soluția pentru această curățire mai adâncă în învățătură și în oferta de primire a Duhului Sfânt. Domeniul de lucru al Duhului Sfânt este în mare parte, deși nu în întregime, în sfera subconștientului. Acolo lucrează Duhul Sfânt, purificând, redirecționând, și consacrând instinctele care ne-au fost atâtea veacuri forțele motrice. Caii sălbatici ai naturii care vagabondau pe unde le plăcea sunt îmblânziți și înhămați la scopurile Împărăției lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este Îmblânzitorul și Răscumpărătorul, căci numai El poate lucra la adâncimile acelea. ”Căci Duhul pătrunde totul, chiar și adâncurile lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:20) – și ale omului. Dar Duhul Sfânt nu numai că pătrunde adâncurile omului; El și reformează adâncurile omului și unifică omul la centru, așa încât conștientul și subconștientul ajung să vorbească aceeași limbă, să se înțeleagă unul pe celălalt, să aspire spre țeluri și să aibă un Domn comun.

           Dar aici este punctul cel mai slab al Bisericii. Ea crede și învață despre Duhul Sfânt doar în parte. La un asemenea stadiu erau ucenicii când Domnul Isus le-a zis: ”Duhul Sfânt rămâne cu voi și va fi cu voi” (Ioan 14:17). Duhul Sfânt era cu ei – dar nu în ei. Același lucru este adevărat astăzi. Cei mai mulță credincioși știu că Duhul Sfânt este cu ei – El îi tulbură uneori cu atingeri de moment, cu scânteieri de apropriere, cu iluminări și înspirări prin ajutor și salvare. Dar toate acestea înseamnă ”cu” dar nu ”în”. El ne îmboldește, nu ne călăuzește – ne iluminează, nu ne înviorează – ne împinge spre activități, în loc să ne pătrundă toate activitățile. El acționează din afară spre înăuntru, în loc să acționeze din lăuntru spre înafară. Capitala și guvernul sunt în afară în loc să fie înăuntru. Sentimentul acestei exteriorități va persista în religia noastră până când vom intre în experiența în care au intrat ucenicii la rusalii. Acolo ei au trecut de la stadiul de ”cu”, la stadiul de ”în”. Religia lor nu mai era sondare, ci o penetrare; nu mai era o restricție, ci o eliberare.

Poate fi subconștientul răscumpărat?

            Viața nouă a pătruns în noi în momentul convertirii, dar ea nu ne domină pe deplin. Cineva a zis: ”A fi pocăit poate că nu te salvează de la a păcătui, dar faptul că ești pocăit va face ca păcatul să nu-ți mai producă plăcerea pe care ți-o producea mai înainte.” Tocmai aceasta este dificultatea în multe vieți schimbate doar în parte – bucuria de a păcătui a dispărut, dar păcătuirea în sine nu a dispărut. Și a păcătui fără să te mai bucuri de aceasta nu-ți mai produce nici o plăcere. Ai ajuns să ai destulă pocăință ca să te simți mizerabil când păcătuiești, dar nu suficientă ca să te facă biruitor prin Isus Hristos.

            Care este soluția? Sau este această stare cel mai bun lucru pe care îl poate oferi creștinismul? Unii teologi moderni răspund franc: ”Da.” Și, mai mult, alternarea între a te face vinovat și a face penitență este prezentată ca un ideal. Un teolog a citat exemplul unui călugăr în vârstă de 100 de ani dintr-o mănăstire din Palestina, care rostea cu fiecare respirație: ”Ai milă de mine Doamnă.” Și teologul adăuga: ”Sper că și cu ultima răsuflare voi rosti și eu aceste cuvinte.” Eu însă sper că nu. Sper că voi zice: ”Domnul meu și Dumnezeul meu.” Nu vreau ca accentul să cadă pe vina mea, ci pe bunătatea Lui. Nu pe mine, ci pe El. Să presupunem că un copil ar umbla toată ziulica prin casă șoptindu-și: ”Tată și mamă, aveți milă de mine.” Atitudinea de penitență trebuie să vină și trebuie să vină cu hotărâre, dar ea trebuie să ne treacă de la penitență la iertare, iertarea să ne ducă la părtășie și părtășia la bucurie. Astfel, darul lui Dumnezeu a fost acceptat!

            Dar chiar și după iertarea aceasta și după ce s-a instalat părtășia, încă mai rămân instinctele neschimbate ale subconștientului. Pot fi și ele răscumpărate? Se poate extinde mântuirea la domeniul subconștientului? Sau nu putem decât să ședem sta pe capacul butoiului cu pulbere? Știm că creștinismul unește oamenii, dar poate el să aducă unitatea în om? Pot ajunge conștientul și subconștientul sub o singură putere și răscumpărare și să lucreze unite pentru scopuri comune? Aceasta este una dintre cele mai importante întrebări pe care le putem pune cu privire la mântuirea omului.

Conștientul și inconștientul în luptă

            Lucrurile pe care le-am spus cu privire la loialitățile împărțite le simt cei mai mulți dintre credincioși, chiar și după convertire. Faptul că această experiență numită convertire adice în mare măsură o unitate lăuntrică este evident. Forțele vieții sunt adunate în jurul unei singure loialități față de Hristos. Viața are un nou centru în jurul căruia să graviteze. Dar nu toate forțele și iubirile vieții sunt adunate în jurul lui Hristos. Există unele care nu-și pleacă genunchii ca să accepte această loialitate.

            Aceasă urmă de ezitare are diferite denumiri. Unii îi zic ”păcatul originar”, alții ”rămășițele depravării” și alții ”omul cel vechi” sau ”o altă lege care lucrează în mădularele mele”. Psihologia va explica aceasta probabil ca fiind ”impulsurile, eul, sexul și instinctul de turmă”, care au o lungă istorie în rasa umană și sunt puternice și zgomotoase. Ele sunt obișnuite să li se facă pe plac – li s-a dăcut pe plac tare multă vreme! Iar acum, în sonștientul nostru, s-a introdus și s-a clădit prin convertire o nouă loialitate – loialitatea față de Hristos și de Împărăția Sa. Inteligența, sentimentul și voința își pleacă genunchiul înaintea Lui. Dar, adânc în subconștient, există porniri, dorințe, impulsuri, care s-au supus, dar care nu s-au predat. Ele își caută împlinirea în direcții opuse acestei noi loialități. Ascultă, dar o fac bombănind. Din când în când, se răscoală pentru a se elibera de acest nou stăpân. Câteodată nu-i decât supărare, dar adesea este o adevărată tensiune. Există un sentiment de încordare lăuntrică. Sufletul nu-i relaxat și nu se mai simte în largul său. Religia nu-i expresia naturală a întregii ființe, ci voința forțată a unei părți a ei. Datoria, nu spontaneitatea, este cuvântul de ordine. Sufletul, în loc să fie eliberat, este hăituit – hăituit ca o rață în sezonul vânatului: nu mai are timp nici să se așeze și să se hrănească. Religia nu este ușurare, ea este tensiune, este o hărțuială, cu sorți de izbândă schimbători.

            Subconștientul n-a fost convertit. El este în luptă cu conștientul.

Loialități împărțite – om sau menajerie?

            Ne continuăm studiul despre loialitățile împărțite. Un poet spune: ”Eu nu sunt om; sunt o menajerie, o grădină zoologică.” Și el exprima ceea ce mulți simt doar în mod vag. A avea o menajerie înlăuntrul tău nu este un lucru prea confortabil, ca să nu spunem mai mult. Și te ține foarte ocupat să tot hrănești temperamentele opuse, pentru a le ține potolite. Și totuși, aceasta este ocupația de o viață a unora dintre noi.

            Dezastrul lui Israel a izvorât din asemenea loialități divizate: ”Aaron a ridicat un altar înaintea vițelului, iar după aceea a strigat: «Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului»” (Exodul 32:5). Astăzi ne închinăm vițelului de aur, iar mâine ne închinăm Domnului! Observați cui îi este dat ”astăzi” și cui îi este dat ”mâine”!

            Motivul pentru care ne întoarcem spre ceea ce este la îndemână, spre lucrurile imediate, este că Dumnezeu devine vag: ”Când veți fi de multă vreme în țară, dacă vă veți strica și vă veți face chipuri cioplite... ” (Deuteronomul 4:25). Noi începem să ne facem idoli când suntem ”de multă vreme în țară”, când părtășia noastră cu Dumnezeu s-a uzat, a devenit vagă. Dumnezeu dispare și noi ne facem chipuri cioplite. Apoi încercăm să le așezăm pe cele două împreună – pe Dumnezeu și chipul cioplit – ca să le împăcăm: ”Închin cu mâna mea argintul acesta Domnului ca să fac din el fiului meu un chip cioplit” (Judecători 17:3). Dăruit lui Dumnezeu ca să facă un idol! Versetul acesta este expresia și descrierea unui suflet încâlcit care se exprimă într-un ideal încâlcit.

            Un predicator a exprimat această divizare lăuntrică astfel: ”Lucrez în prea multe direcții.” Un altul a spus-o în felul următor: ”Am nevoie să mă pun de acord cu mine însumi.”

            Pe panoul de anunțuri al unei biserici am văzut scrise subiectele predicilor dintr-o duminică dimineața și seara, și le-am citit ca și cum ar fi fost un singur subiect:

”Biserica la lucru”

”Cântând vioara a doua.”

            Nu numai că biserica este la lucru cântând vioara a doua față de ceva care este vioara întâi și care, prin urmare, dă tonul, ci și în propriile noastre vieți creștinismul cântă vioara a doua față de altceva care este vioara întâi. Creștinismul nostru este ceva subordonat, nu ceva suprem.

Loialități împărțite

            Ajungem acum la al nouălea dușman major dintre cei 15: loialități împărțite. Dușmanul acesta este înrudit cu despre care am discutat înainte – nesinceritățile - și totuși este diferit. Cineva poate fi sincer și totuși să găsească în sine loialități împărțite. Poate că el nu ascunde nimic – nici chiar pe sine însuși, și totuși poate descoperi că încearcă să-și împartă loialitatea între lucruri care se exclud unul pe celălalt. Fie că dușmanul este o nesinceritate ascunsă, fie că este această sinceră loialitate împărțită, eficacitatea și fericirea individului sunt anulate. Nu poate fi viață din abundență acolo unde există divizare lăuntrică.

            Și totuși, cât de multe sunt sufletele divizate! Noi credem în Dumnezeu cu partea superficială a minții noastre, dar adânc, în subsolul ei, ascultăm de altcineva care ne dictează modul de viață. Trăim prin ceea ce Dr. T. Kelly numește ”aranjamente de pendulare și compromis între Creator divin și impulsurile tainice”. Și tot el spune: ”Noi încercăm să trăim în mai multe euri dintr-o dată, fără ca aceste euri să fie organizate printr-o viață care să ne conducă.”

      ”Uneori îmi vine să cred că doi în mine s-au instalat: Un suflet viu și unul «mare», cu «doctorat».”

            Un judecător de la Curtea Supremă îmi spunea odată, la despărțire: ”Ar trebui să mai discutăm subiectul aceste multe ore. Sunt într-o dilemă. Trei zile pe săptămână sunt pacifist și patru sunt pentru război.” Și, de vreme ce trăia după regula majorității, era un militarist înflăcărat, înăbușindu-l pe pacifistul din el, dar fără să fie cu totul fericit în tovărășia ucigașului! Foarte mulți dintre noi trăiesc pe baza unei majorități minime – patru la trei - și cu prea puțină, sau fără nici o putere de a mai pune în practică deciziile majorității. Cu cât am fi mai puternici dacă am trăi în unanimitate – cu toate energiile vieții noastre devotate unui singur țel, unui singur mare ideal!