Mânia cea bună

            Ieri am văzut că mânia este o forță motrice – ea transmite adrenalină în sânge și atunci ești gata de luptă sau de fugă. Dacă vrei ca mânia să fie constructivă, ea trebuie să fie pusă în slujba unor cauze majore. Trebuie să fie ca exploziile din motorul automobilului care sunt subordonate scopului și te poartă spre destinație. Dar dacă în loc să ții sub control exploziile, dai foc benzinei din rezervor dintr-o dată, atunci te vei distruge pe tine și vei distruge și mașina, printr-o uriașă explozie.

            Isus a fost un exemplu de mânie controlată. Când a vrut să vindece omul cu mâna uscată,  S-a uitat împrejur și a văzut fețele încruntate ale celor ce se opuneau acelor minuni din cauză că era o zi de Sabat. ”Și-a rotit privirile cu mânie peste ei, mâhnit de împietrirea inimii lor” (Marcu 3:5). Aici, mânia Lui nu este o pică personală sau un orgoliu rănit, ci îndurerarea din cauza împietririi inimilor oamenilor care ar fi putut bloca vindecarea bietului nenorocit. Mânia Lui L-a ajutat să Se opună acestor oameni. Din această cauză ea este o mânie dreaptă.

            Mânia este dreaptă atunci când conține în ea durere pentru ceea ce li se întâmplă altora, și nu pică pentru ceea ce ți se întâmplă ție însuți. Dar aici trebuie să umbli cu mare atenție, deoarece mintea îți poate juca feste; ea își va îmbrăca propriile resentimente în hainele unei indignări evlavioase și religioase și ele se vor defila în felul acesta prin fața eului nostru religios. Mulți sunt aceia care luptă pentru principii, când de fapt ei luptă doar din pică și mândrie personală.

            Dar mânia dreaptă, chiar și atunci când este curată ca lacrima, nu trebuie păstrată peste noapte. ”Mâniați-vă și nu păcătuiți; să nu apună soarele peste mânia voastră.” Iată o mânie care nu păcătuiește și care totuși nu trebuie păstrată peste noapte, ca să nu corodeze sufletul cu amărăciunea ei.

Dușmanul al treilea – mânia, resentimentele și ura

            Am văzut până acum doi dintre cei 15 dușmani ai personalității umane și anume lipsa unei credințe vitale în Dumnezeu și consecința acesteia, egocentrismul. Ajungem acum la al treilea: resentimentele, mânia și ura. Odată cu aceasta intrăm în domeniul sentimentelor, al emoțiilor.

            Epocii noastre îi este teamă să fie emotivă și totuși se dovedește a fi o epocă extrem de emotivă. În realitate, emotivitatea este o trăsătură dominantă a acestei generații. Și cea mai mare parte a acestei emotivități este distructivă. O generație căreia îi este teamă să fie emotivă sfârșește prin a urmări tocmai lucrul de care se teme. Ea a încercat să suprime emoțiile, iar ele, date afară pe ușă, s-au întors pe fereastră.

            Căci emoțiile sunt o parte din noi înșine și ele nu pot fi eliminate sau suprimate. Orice încercare de a le elimina sfârșește prin a crea complexe. Ele se retrag în subconștient și acolo devin un agent de infectare, de coacere. Nu putem suprima emoțiile. Singurul lucru pe care îl putem face este să le dirijăm spre scopuri și țeluri înalte. Sentimentele sunt forțele motrice ale personalității. Ele te pot împinge spre stânci sau spre mările deschise ale împlinirii.

            Să luăm mânia ca exemplu. Este un instinct de autoprotecție și de pretecție a altora. Ea ne determină să ne ridicăm și să luptăm împotriva dușmanilor primejdioși ai personalității umane. Suntem porniți împotriva răului și de aceea ne încordăm împotriva lui și ne opunem lui. Căci altfel ar însemna să-l lăsăm să ne acapareze, pe noi și pe alții. Nietzsche avea dreptate când a scris că ”virtutea n-are nici o valoare dacă nu este biciuită până se înfurie”. Căci altfel, noi am fi niște ”vaci morale durdulii și mulțumite de ele însele”. Capacitatea noastră de a iubi binele determină capacitatea noastră de a urî răul. Dar observați că ceea ce trebuie biciuit ca să se înfurie este virtutea noastră – nu mândria sau orgoliul rănit sau temerile noastre. Există o diferență ca de la cer la pământ între acestea două: una este concentrarea către scopuri mai înalte și de aceea este constructivă; cealaltă este dedicarea pentru țelurile eului rănit și de aceea este distructivă. Prima este mânia dreaptă, a doua mânia nedreaptă.

Egocentrismul în religie

            Egocentrismul poate fi religios, poate fi preocupat de mântuirea propriului suflet sau a sufletelor altora. Dar el va fi, totuși, egocentrism și va fi totuși, distructiv.

            O femeie foarte religioasă suferea de poliatrită. În cele din urmă, s-a descoperit că la originea bolii ei stătea dorința nestăpânită de a-și domina familia, cu toate că dorea acest lucru spre binele lor. Ea și-a predat această dorință lui Dumnezeu, a încetat să mai dorească să domine familia – cu toată presupunerea că dorise acest lucru spre binele lor – și atât viața ei spirituală, cât și cea fizică au fost limpezite, iar poliartrita a dispărut.

            Un om de afaceri s-a încredințat unui psihiatru spre tratare. În cinci ani, el a cheltuit 60.000 de dolari numai ca să fie descompus în bucățele. I-a supus psihiatrului spre analizare mai mult de o mie de vise, adeseori câte 5, 6 dintr-o singură noapte. În toată această perioadă a ținut la îndemână hârtie și creion ca să noteze imediat ce se trezește visele ce l-au trezit. La sfârșitul celor cinci ani, omul era complet destrămat lăuntric. Psihanalistul l-a analizat, l-a ”demontat”, dar n-a mai știut cum să ”asambleze” din nou părțile componente pe o nouă bază. Cunoașterea de sine nu înseamnă vindecare. În anumite privințe, omul a simțit o mica îmbunătățire, dar miezul personalității sale n-a putut fi vindecat – și anume eul său dezbinat. Și-a dat seama că această autocercetare nu dă roade, așa că a renunțat și la această ultimă proptea pe care se sprijinise – psihanalistul său. În timp că părăsea cabinetul, l-a copleșit un sentiment de nemărginită tristețe, de amărăciune, de singurătate la gândul că frângându-se și această ultimă proptea, nu mai are de ce să se sprijine. Dintr-o dată i s-a părut că aude o voce: ”Uită-te încoace.” Era vocea lui Hristos care îi zicea: ”Întoarce-ți privirea de la propriile tale suferințe, de la frica, și eșecurile tale! Uită-te la Mine!” Vocea venea ca un aer curat în atmosfera fetidă a egocentrismului. Și el și-a întors privirea de la sine către Hristos. Și privirea aceasta a fost urmată de o ridicare ce l-a scos din sine însuși, l-a eliberat de sine însuși. Astăzi, cu o încredere în viață complet înnoită, omul este sănătos, armonios și util.

Pași în jos

            Cea mai pătrunzătoare poveste care ilustrează rezultatele egocentrismului este cea a lui Iuda. Iuda a început sus, sus de tot, în poziție de ucenic al Domnului. Dar...

            În primul rând el a crezut că e cu putință să-i dai prea mult lui Isus (Ioan 12:5). El a protestat la dărnicia atât de mare a femeii. Protestul era un semn al refuzului său interior de a se dărui sine.

            În al doilea rând: ”Ce-mi dați?” (Matei 26:15). Observați setea lui de câștig – deci egocentrismul lui. Cererea aceasta a fost și primul pas în jos al fiului risipitor: ”Dă-mi.” Când cineva începe să zică ”dă-mi”, el este pe panta decăderii.

            În al treilea rând: ”Iuda căuta un prilej nimerit să-L dea în mâinile lor” (Matei 26:16). El căuta să-și aranjeze lucrurile în așa fel încât să nu se destrame.

            În al patrulea rând: planurile și viața lui s-au destrămat, căci Isus a zis: ”Cel ce a întins cu Mine mâna în blid.” Și la întrebarea lui Iuda: ”Nu cumva sunt eu, Învățătorule?” Isus a confirmat din nou: ”Da, tu ești” (Matei 26:23-25). Miezul lucrurilor a început să fie dat la iveală. Lumea lui Iuda începuse să se destrame.

            În al cincilea rând: ”Atunci Iuda... a văzut” – a văzut că lumea lui se destrăma, se prăbușește (Matei 27:3). (a) El ”s-a căit” (v. 3), adică s-a întors, dar s-a întors într-o direcție greșită, căci regretul lui l-a făcut să se întoarcă la preoți și la bătrâni – s-a întors la cei cărora Îl vânduse, în loc să se întoarcă la Isus. (b) ”El a adus înapoi cei 30 de arginți” (v. 3), încercând să cârpească lumea ce se destrăma, printr-o restituire de suprafață. Iuda a adus înapoi banii în loc să-și aducă eul. (c) ”Ce ne pasă nouă” (v. 4). Și Iuda face acum îngrozitoarea descoperire că lumea pe care și-o clădise cu atâta trudă este o lume în care n-ar fi trebuit să se încreadă. Tovarășii lui de afaceri îl lasă baltă. Păcatul n-are putere de coeziune, de legare a oamenilor între ei. (d) ”Iuda a aruncat arginții” (v. 5), a aruncat lucrul care contase atât de mult la început! Lucrul pe care-l prețuise încetase să mai aibă valoare, argintul se transformase în cenușă. (e) ”Și s-a dus” (v. 5), s-a dus de la marea șansă pe care o avusese, de la viață, de la Hristos. Păcatul este centrifug. (f) ”Iuda s-a spânzurat” (v. 5). Eul care fusese atât de lacom la început, care ceruse atât de mult, care era centrul vieții, și care spunea încontinuu doar ”dă-mi”, devine acum ceva îngrozitor, ceva cu care nu se mai poate trăi. Așa că Iuda a apânzurat eul care-l adusese pe panta decăderii. Prăbușirea totală va fi sfârșitul oricărui eu centrat asupra sa însuși.

În dezacord cu sine însuși – și cu alții

            Egocentricul nu o poate scoate la capăt cu sine însuși și, din această cauză, el nu o poate scoate la capăt nici cu ceilalți. El se închide în sine și, chiar prin acest fapt, se izolează de ceilalți fără însă a uita să-i blameze pe aceștia de această izolare. Egocentricul aruncă în general întreaga vină pentru necazurile sale pe alții sau pe împrejurări. Dacă ceilalți oameni n-ar fi greșiți și dacă împrejurările nu i-ar fi ostile, atunci totul ar fi în regulă. El ar fi gata să facă orice, numai să nu înfrunte adevărul motiv al necazurilor sale – pe sine însuși. Motivul pentru care nu se poate împăca cu ceilalți oameni este că el este în dezacord cu sine însuși.

            În timpul războiului civil, un tânăr care venise să-și viziteze într-un spital fratele rănit, a ieșit în fugă din salonul acestuia și s-a izbit de președintele Lincoln. Fără să știe cine e, tânărul i-a spus furios: ”Nu poți să te dai la o parte din calea unui gentleman?” La care Lincoln, fără să spună cine este, i-a răspuns: ”Tinere, ce necaz porți în suflet?” Lincoln și-a dat seama într-o clipită că tânărul avea ceva pe suflet, altfel n-ar fi fost atât de agresiv. Cineva a exprimat acest fenomen astfel: ”Vrei să știi care sunt punctele slabe ale cuiva? Notează care sunt defectele pe care le descoperă el altora.” De obicei, el va scoate în evidență ceea ce este rău în alții, ca o compensație pentru ceea ce este rău în sine însuși.

            Cercul vicios trebuie rupt. Cum? Fie de către persoana respectivă, printr-o rupere deliberată, printr-o predare de sine unui centru de viață superior, fie printr-un act de iubire din partea altcuiva, care să-l îmbrâncească din sine însuși în altul. Dr. William Sandler, un faimos psihiatru, povestește despre o fetiță de opt ani care părea incorigibilă. Făcea totul pe dos. O auzise mama ei spunând că ea este o fetiță nedorită. ”Nimeni nu mă iubește”, a început să-și zică fetița. Și a început să se poarte așa încât în curând într-adevăr nimeni n-a mai iubit-o. Dr. Sandler a descoperit sursa răului și i-a zis fetiței: ”Dar, draga mea, nu este adevărat, eu te iubesc cu-adevărat.” Fetița a făcut ochii mari, s-a apropriat de el, i s-a așezat pe genunchi și l-a sărutat, în timp ce lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraz. S-a întors la mama ei, s-a împăcat cu ea și de atunci încolo a fost o altă fetiță. Toată ființa ei era schimbată, iar situația ei școlară s-a îmbunătățit. Cineva a rupt centrul egocentrismului printr-un act de iubire care a împins-o spre un nou centru de referință.

Pedeapsa egocentrismului este inerentă

            Egocentricul își este propria sa pedeapsă. Budd Schulberg, în ”Ce-l face pe Sammy să alerge”, după ce descrie viața egocentrică – dar aparent de succes, a lui Sammy, încheie cu cuvintele: ”Inconștient, speram să fiu pe aproape când Sammy își va primi ceea ce merita, și  ceea ce-l așteaptă. Dar acum mi-am dat seama că ceea ce-l așteaptă nu este sub forma unui preț pe care va trebui să-l plătească brusc, ci un proces, o boală, un cancer care-l roade pe tăcute, dar ale cărui simptome se intensifică treptat: succes, singurătate, frică. Mi-am zis: tu ești singur, băiete, ești îngrozitor de singur. Asta-i ceea ce ți-ai dorit, asta-i ceea ce ai căutat... Îngrozitor de singur în boală sau în sănătate, în bine sau în rău... până când moartea te va despărți de singurul tău prieten, de singurul tău dușman – de tine însuți.”

            În drama Peer Gynt, eroul care este călăuzit după principiul că trebuie să fie el însuși, vizitează un ospiciu de nebuni, unde, crede el, oamenii nu mai sunt ei înșiși. Dar directorul ospiciului îl corectează: ”Tocmai aici este locul unde oamenii sunt mai mult ca oriunde ei înșiși – ei înșiși și nimic altceva decât ei înșiși – navigând cu toate pânzele eului întinse. Fiecare dintre ei s-a închis într-un butoi al eului, astupat cu un dop al eului și acum fermentează într-o pivniță a acestui eu. Nici unuia nu-i pasă de vaiurile altora și nici unul n-are o lacrimă pentru tragediile altora. Nici unuia nu-i pasă de ceea ce gândesc alții.”

            Există o cale de ieșire din iadul egocentrismului. Dr. Fritz Künkel scrie: ”S-a dovedit că toate greșelile, toate slăbiciunile, toate aberațiile pot fi identificate ca avându-și originea în egocentrismul omului respectiv. În consecință, problema fundamentală a autoeducației poate fi definită ca problema înfrângerii propriului egocentrism.” Dar cum să-ți înfrângi egocentrismul? Printr-un act deliberat, hotărât, de predare de sine. O voință, o acceptare de a muri față de acest eu meschin așa încât un eu mai larg, mai cuprinzător, să-și poată face apariția. O femeie care vorbea în fața unei adunări de femei nu s-a putut abține și a izbucnit în plâns. După aceea i-a fost așa de ciudă că nu s-a putut abține încât i-a scris fiecărei femei în parte să nu spună nimănui ce s-a întâmplat. Dar acea descătușarea de sine a fost lucrul cel mai bun care i se putea întâmpla vreodată. Ea a dus la o predare inconștientă a meschinului său eu  lui Dumnezeu – a dus la convertirea ei. Lacrimile au făcut acest lucru!

Trăind într-o stare de egocentrare

            Când începe destrămarea lăuntrică a persoanelor egocentrice, acestea se uită cu jale la ele și au o neîmpăcată milă de sine. Ele simt că viața este prea grea și sunt gata să dea vina pe oricine afară de sine. Cunosc un asemenea caz tipic. E acela al unei femei minunate care a suferit o cădere psihică totală pentru simplul motiv că a trăit într-o permanentă preocupare de sine, compătimindu-se fără încetare. Cei care, voindu-i binele, încercau să o schimbe, o persecutau. Viața i-a fost blocată total din cauza egocentrării. Dacă ar fi mutat centrul de la sine la Dumnezeu, s-ar fi desfăcut acea blocare interioară și ea ar fi fost curățită și eliberată. Ea nu era în stare să zică nici măcar ”îmi pare rău”, fără să mai vorbim de ”iartă-mă”. Aceasta din cauza atitudinii ei de autoapărare. Momentul în care s-a apropiat cel mai mult de ”îmi pare rău” a fost acela când a zis: ”Da, îmi pare rău! Îmi pare rău că nu m-am îngrijit mai mult de sănătatea mea...” Pocăința ei conținea însă o notă de autoreferință. Ea este încă blocată și va fi astfel până când își va lua pânza de pe ochi. Ea a legat mâinile lui Dumnezeu și ale omului. Ei nu mai sunt în stare să o ajute.

            O astfel de persoană egocentrică atrage boala spre sine, întocmai cum un magnet atrage pilitura de fier. Persoanele defavorizate se bucură de toată simpatia mea și vor avea întotdeauna sptijinul și efortul meu pentru a câștiga o egalitate de șanse. Dar în civilizația noastră, persoanele defavorizate sunt în primejdie mult mai mare decât celelalte. Ele sunt sufletele – și trupurile -  destrămate ale civilizației noastre.

            Cunosc o fată căreia civilizația noastră i-a aruncat în brațe tot ceea ce a fost cu putință, bani, ocazii, posibilități etc. Dar, din cauză că ea este egocentrică, nu se poate bucura de nici una din ele. Orice boală care apare în apropierea ei o lovește și pe ea. Ea atrage boala și melancolia ca un magnet; căci aceasta este soarta egocentricului. Începe prin a atrage viața către sine, bucuriile ei, emoțiile ei, dar în final nu reușește decât să atragă tristețea, deziluzia și boala – spirituală, mintală, fizică.