Fugi înainte!

            Ieri am văzut posibilitatea de a folosi handicapurile noastre. Astăzi le vom privi ca pe niște imbolduri care ne împing înainte.

            Isus le-a spus ucenicilor ca atunci când vor fi alungați dintr-un sat, să fugă în altul, să fugă în satul următor. Cu alte cuvinte, dacă trebuie să fugi, fugi înainte – către noua oportunitate de pe lista ta. Unii fug înapoi, dar creștinul când fuge, fuge întotdeauna înainte. (12) Dacă simți impulsul să fugi, atunci fugi înainte. Noi toți simțim câteodată că ne vine să o luăm la goană. Dar ne deosebim în ceea ce privește direcția în care fugim: unii înapoi, iar alții înainte.

            Faptul că n-a avut studii universitare l-a făcut pe Rabindranath Tagore, marele poet indian, să devină cea mai mare personalitate literară a Indiei. El a fugit de lipsa acestor studii – înainte! Ar fi putut să se retragă în sine și să deplângă lipsa diplomei; în schimb, el a transformat-o într-un imbold, a devenit autodidact și a întemeiat un nou tip de institut de învățământ.

            Odată eram așezat pe scaunul din spate într-o mașină mică, o mașină în care scaunele se pot deplasa mai în față sau mai în spate. Bărbatul care conducea i-a spus soției sale care stătea și ea în spate: ”Te rog, dragă, împinge-mi scaunul mai înainte.” Viața, inevitabil ne dă tot felul de imbolduri și lovituri; importantă este însă direcția în care ești imboldit. Obligă viața să te propulseze înainte!

            O tânără mi-a spus că atunci când am vorbit în fața unei adunări despre modul în care frica și resentimentele produc tulburări stomacale, a roșit toată dându-și seama că-i vorbesc ei personal. La lecțiile de canto ea nu realizase atât cât ar fi fost în stare, și atunci și-a pierdut vocea, pentru ca aceasta să fie scuza eșecului ei. Necazul nu era în corzile vocale, ci în mentalitatea ei defensivă. Întâlnind dificultăți în realizarea unui lucru a fugit înapoi – s-a refugiat la adăpostul scuzelor și subterfugiilor. Tânăra aceasta ar fi trebuit să transforme obstacolul în oportunitate – falimentul trebuia schimbat în rodire.

Handicapul tău – trambulina ta

            În mersul tău către victorie, ține minte faptul acesta: (11) Înseși handicapurile tale pot fi noi puncte de plecare. Poate că ai avut un început prost în viață, și ceea ce ai moștenit este împotriva ta. Dar lucrul acesta trebuie să fie doar un imbold pentru tine ca să le lași copiilor tăi o moștenire mai bună. Dacă te uiți înapoi în ascendența umană a lui Isus, ai să vezi niște pete urâte: ”Împăratul David a născut pe Solomon din văduva lui Urie” (în original: ”din nevasta lui Urie”) – ce tragedie să ai o astfel de etichetă pusă pe viața ta! Dar ce glorie în faptul că atât David, cât și Solomon au supraviețuit acestei tragedii și au fost pozitivi, în ciuda împrejurărilor! Și gândiți-vă la curajul și onestitatea care i-a trebuit evanghelistului să pună afirmația aceasta în genealogia lui Isus. Cel ce urma să pună temelia unei noi umanități avea în vinele Sale sângele vechii omeniri. Dar moștenirea divină a copleșit-o așa de mult pe cea umană, încât El a transmis o moștenire (ereditate) nouă umanității. Prin moștenirea Lui divină, tu ești în stare să pricepi o nouă ereditare.

            Sau să presupunem că ești frustrat de lipsa ta de frumusețe; în felul acesta, poți să suplinești prin realizări ceea ce-ți lipsește prin înzestrare. Aproape toate marile frumuseți nu au nimic altceva decât frumusețe. Și motivul este simplu: ele se încurcă în frumusețea lor și nu se mai pot elibera de ea, ca să treacă la realizări constructive. Dar o persoană cu trăsături simple se uită în oglindă și își zice: ”În înfățișarea mea n-am nimic pe care să mă pot baza” și, în consecință, iese afară și realizează ceva vrednic de luat în seamă. Cu rare excepții, femeile care au realizat lucruri mari în lume sunt femei cu înfățișare modestă. Călătorind în jurul lumii, am sonstatat că femeile misionare nu se remarcă prin frumusețea feței – dar, ah, ce frumusețe au realizările lor și caracterul lor!

            Acum, când te uiți la handicapurile tale și-ți pui în gând să le folosești drept trambulină, este bine să-ți amintești că eșecurile secundare pot să facă din tine un succes primar, în timp ce succesele secundare, ca frumusețea, te pot transforma într-un faliment de primă mână.

Niciodată singur!

            Acum, când ne întoarcem dinspre negativism și inferioritate spre o viață pozitivă și abundentă, să facem pasul următor: (10) Ține minte că nu ești singur, niciodată singur! În perioadele când, în aparență, te simți cuprins de cea mai mare singurătate, El este cel mai aproape, veghind la orice mișcare pe panoul de comandă al vieții.

            Indienii americani își educau băieții la școala curajului prin aceea că îi puneau să petreacă o noapte în adâncul pădurii, în mijlocul fiarelor sălbatice. Cât de cumplit de singur trebuie să se fi simțit fiecare băiat în noaptea încercării lui! Dar când se iveau zorile, băiatul observa că tatăl lui era după un copac din apropiere, cu arcul gata de luptă. Fără știrea băiatului, tatăl lui veghease toată noaptea pentru ca nici un rău să nu i se întâmple fiului său. Tot așa se poartă și Dumnezeu cu noi. John Wilhelm Rowntree ne povestește cum atunci când a ieșit din cabinetul unui mare medic oftalmolog, unde tocmai i se spusese că procesul pierderii complete a vederii sale nu poate fi stopat, s-a oprit pe trepte și s-a rezemat de un grilaj câteva minute ca să-și vină în fire. ”Dintr-o dată, scrie el, am simțit cum mă învăluie dragostea lui Dumnezeu, ca și când m-ar cuprinde strâns o prezență invizibilă, și m-a inundat o bucurie cum n-am mai simțit în viață.” Prezența aceasta se manifestă atunci când este cea mai mare nevoie de Ea.

            Repetă-ți mereu: ”Trăiesc și mă mișc și îmi am ființa, cu toate gândurile ascunse și cu toată manifestarea ei exterioară, în bogăția lui Dumnezeu, clipă de clipă.” Spune-ți-o în clipele când o simți mai puțin și încăpățânează-te să ți-o spui mereu.

            Și după ce spui aceasta, când ești gata să întâmpini o nouă zi, adaugă aceste lucruri: ”Cu pacea lui Dumnezeu în inimă și cu bunăvoință față de semenii mei, oamenii, sunt gata pentru lucrul zilei.” Și vei fi gata pentru lucrul zilei!

            Apoi, când te vei așeza să te culci, spune-ți din nou: ”Astăzi am trăit, m-am mișcat și mi-am avut ființa în Dumnezeu și chiar în vreme ce voi dormi, eu tot voi trăi și îmi voi avea ființa în El. El va călăuzi și purifica visurile mele și mâine dimineață voi fi mai avântat pe drumul vieții.” ”Cei ce au vântul Duhului Sfânt sunt purtați înainte chiar și în somn”, spunea fratele Lawrence*.

*Călugăr francez din secolul al XVII-lea. Cunoscut ca fratele Laurențiu al Învierii acest călugăr din ordinul carmeliților s-a dăruit rugăciunii și meditației în mijlocul celor mai comune și neînsemnate activități ale vieții de zi cu zi pentru a se apropia cât mai mult de Dumnezeu. Experiența trăirii sale cu Dumnezeu este redată în cartea Practicarea prezenței lui Dumnezeu, apărută și în limba română la Editura Logos din Cluj.

Răspunsul – a doua lege a vieții

     Dacă receptivitatea este prima lege a vieții, răspunsul este cea de-a doua. Poate că am putea spune că acestea sunt două laturi ale aceleiași legi. Isus a revelat aceste două laturi atunci când a rezumat întreaga esență a religiei: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău” – receptivitatea; ”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” – răspunsul. Dragostea te face receptiv față de Dumnezeu și dăruitor față de om. Sau, și mai bine, dragostea te face receptiv la Dumnezeu și, de asemenea, darnic față de El – un curent în ambele sensuri. Primești de la Dumnezeu și-I dai înapoi lui Dumnezeu. Primind de la Dumnezeu, ești împlinit și adus la perfecțiune. Căci, după ce Dumnezeu a creat o altă personalitate, El nu mai este complet decât atunci când câștigă dragostea și loialitatea acelei personalități. Răspunsul nostru Îi este necesar lui Dumnezeu, așa cum ne este necesar și nouă. Căci o dragoste care iubește, dar căreia nu i se răspunde, este înăbușită. Dumnezeu ne este totalmente necesar; noi Îi suntem necesari lui Dumnezeu. Dacă receptivitatea și răspunsul sunt cele două bătăi de inimă ale relației noastre cu Dumnezeu, ele sunt și cele două bătăi de inimă ale relației noastre cu oamenii. Dragostea face posibil ca tu să primești de la cealaltă persoană; dar tot așa de adevărat este că ea te face să răspunzi prin dăruire de sine celeilalte persoane. Fără acest flux în ambele direcții, relația se va frânge. Cel care primește întotdeauna și nu dă nimic înapoi distruge relația și cel care dă tot timpul și nu primește nimic înapoi o distruge și el. Mai mult, receptivitatea și răspunsul trebuie să fie aproximativ egale. Dacă una o copleșește pe cealaltă, dacă tu primești mai mult decât dai, sau dacă dai mai mult decât primești, schilodești dragostea.

            Misticismul contemplativ pune accentul pe receptivitate și neglijează răspunsul și de aceea el devine o religie îndoită într-o parte, slabă în contribuția ei la bunătatea oamenilor. Activismul este tare în latura dăruirii, dar slab în cea receptivă și de aceea el sfârșește prin a deveni o religie slabă în resurse, adâncime și statornicie. O inimă care încearcă să bată numai într-o parte, sfârșește prin a nu mai bate deloc.

Receptivitatea – prima lege a vieții

            Continuăm să urcăm pe scara care ne scoate din negativism și inferioritate. De vreme ce Împărăția ne aparține, (9) Ține minte cele două condiții pentru primirea și transmiterea resurselor Împărăției: receptivitatea și răspunsul.

            Aceste două cuvinte nu sunt numai cele două bătăi alternative ale inimii Împărăției – ele sunt și bătăile alternative ale întregii vieți. Totul crește și se dezvoltă prin aceste două lucruri: receptivitate și răspuns. Ioan rezumă lucrul acesta astfel: ”Tuturor celor ce L-au primit, le-a dat dreptul să se facă (în altă traducere: ’le-a dat puterea să devină’).” Cum a obținut el puterea – puterea de a deveni? Întâi prin receptivitate, ”tuturor celor ce L-au primit”. Aici este exprimat un principiu universal. Să luăm o plantă – cum primește ea puterea să devină? Fiind mândră, autosuficientă, necooperantă? Nu, ci prin supunere, adaptare, primire, dăruire. Să presupunem că o plantă ar încerca să ”domnească” peste toate celelalte. Care ar fi rezultatul? Ea și-ar pierde puterea asupra celorlalte plante și puterea de a se devolta. Ea câștigă puterea prin supunere și prin răspunsul la mediul ei. Când se adaptează, ea ia din aer, din sol și de la soare și capătă putere să crească. Păcatul plantei înseamnă orice ar împiedica această receptivitate și acest răspuns.

            Cineva a definit viața ca un răspuns la mediu. Și tu și eu trăim fizic când răspundem la mediul nostru fizic: putem absorbi hrană, lumină, aer. Când răspunsul este blocat, fizic murim. Mediul nostru spiritual este Împărăția lui Dumnezeu, când noi îi răspundem, când primim viața de la ea, atunci trăim, și trăim din abundență. Atunci suntem într-o stare de receptivitate, care este o stare de credință, încredere, acumulare. Noi absorbim atmosfera ei purificatoare, așa cum plămânii noștri absorb aerul; îi sorbim vitalitatea așa cum pielea absoarbe vitamina din lumina soarelui.

            A crede înseamnă a primi și a primi înseamnă a-ți face plinul.

Când vorbești tu vorbește Împărăția

            Trebuie să continuăm să stăruim asupra gândului că nu numai noi aparținem Împărăției lui Dumnezeu, ci și Împărăția lui Dumnezeu ne aparține nouă. Lucrul acesta este atât de important, că îndată ce a pus stăpânire pe tine, toate contraargumentele, ezitările și temerile dispar. Intri în viața din abundență. Un ambasador este raprezentantul țării sale – toate puterile și privilegiile țării sale se concentrează în persoana sa. Când vorbește, vorbește țara lui; când decide, decide țara lui – cu condiția ca el să nu se gândească la sine, cu condiția să fie dedicat cu totul voii țării sale, cu condiția ca el să-și fi unit interesele cu cele ale țării sale. Când își pune în întregime viața la dispoziție, el este în întregime stăpân – până la limita resurselor țării pe care o reprezintă.

            Dacă tu ți-ai contopi interesele tale cu cele ale Împărăției lui Dumnezeu, dacă îi ești predat în întregime, dacă vorbești nu reprezentându-te pe tine, ci reprezentând Împărăția, atunci toate puterile Împărăției se concentrează în tine – un Univers acționează când acționezi tu. Un Univers vorbește când vorbești tu, trăiește când trăiești tu. Resursele împărăției pământești sunt atât de limitate – resursele Împărăției lui Dumnezeu sunt atât de nelimitate! Guvernul acela care se întinde de la cea mai mică la cea mai îndepărtată stea, se concentrează ca într-un focar, în tine, este tot al tău. Câțiva liceeni vorbeau despre un creștin și unul dintre ei a zis: ”El are ceea ce se cere.” Da, pentru că el a cerut și a luat ce are! Dacă el ar fi fost singur, n-ar fi avut ce se cere. Dar luând din Împărăție, el a putut cere de la viață. A devenit invulnerabil.

            Un băiețel de cinci ani, fiul unui predicator, mi-a spus: ”Noi predicăm în Texas.” Mi-a plăcut pluralul lui: când predica tata, el predica, și când băiețelul predica prin viața lui, predica tata. Băiețelul și-a contopit interesele cu cele ale tatălui său, și de aceea simțea o împlinire și o realizare colectivă. Tu lucrezi cu Duhul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt este Mângâietorul, Însoțitorul și Întăritorul tău.