Legile Împărăției acționează automat

            Faptul acesta, că Împărăția lui Dumnezeu este în noi, este atât de important încât este necesar să mai stăruim asupra lui. Legile care sunt înscrise în noi acționează de la sine. Acțiunea și rezultatul ei sunt unul și acelși lucru. Rezultatul nu este ceva impus de Dumnezeu din afară, ci este ceva inerent. Păcatul și pedeapsa lui sunt unul și același lucru. Literalmente, păcatul este ”greșirea țintei”, a țintei pentru care am fost noi structurați lăuntric – și a ne greși ținta înseamnă, prin însăși esența acestui fapt, a păcătui împotriva noastră înșine. (În originalul Vechiului Testament scris în limba greacă sunt folosite cinci cuvinte pentru ceea ce s-a tradus în limba română ca păcat. Acestea sunt: hamartia, parabasis, paraptoma, anomia și ofeilema. Dintre acestea, cuvântul hamartia este cel mai des întâlnit. El era folosit mai ales la vânătoare și însemna a nu atinge ținta sau a greși ținta. Celelalte au următoarele sensuri: parabasis înseamnă a călca pe alături; paraptoma înseamna lunecare fără voie; anomia înseamnă călcare voită a legii; ofeilema înseamnă datorie.)

             Iată faptul care a indus în eroare generația noastră. Noi am crezut că Dumnezeu ne va pedepsi pentru păcatele noastre din afară. Dar, fiindcă nici un trăznet nu a căzut peste noi atunci când am păcătuit, am început să credem că nu se întâmplă nimic. Așa cum spunea o fetiță: ”Noi nu zicem nici o rugăciune la masă și nu ne rugăm de fel, și încă nu s-a întâmplat nimic.” Nu, nu s-a întâmplat nimic din afară, dar deteriorarea lăuntrică, decăderea care a intervenit acolo de când Dumnezeu a fost scos afară, aceasta este pedeapsa! ”Eu predic tot tât de bine ca și înainte de a fi comis adulterul!” spunea, nedumerit, un pastor. Probabil că așa p fi, dar haosul și conflictul lăuntric, lipsa de respect de sine, deterioararea caracterului – aceasta a fost pedeapsa.

             ”Cel lacom de câștig își tulbură casa”, spun Proverbele 15:27; pedeapsa este cuprinsă inevitabil în acțiune. ”Răul de la cei răi vine” – zice vechea zicală. ”De aceea, eu nu voi pune mâna pe tine” (1 Samuel 24:13). Răul pe care îl fac, și-l fac lor însuși. Vechiul Testament vorbește despre placa de aur, semnul lăcomiei lui Acan, ca despre un lucru dat spre nimicire. Răul este condamnat la nimicire, nu pentru că Dumnezeu pronunță o judecată asupra lui, ci prin însăși natura lui – el conține în el sămânța nimicirii.

              Când faci binele, actul acesta este înscris în Cartea Vieții. El are în sine sămânța permanenței. Când faci răul, actul acesta este înscris în Cartea Morții. El are în sine sămânța propriei sale dezintegrări și a morții.