Alegerea unei ipoteze

            Am ajuns la sfârșitul discuției noastre despre cei cinci pași ai metodei științifice și anume: ”punerea problemei”. Problema era cum să trăiești, și să trăiești bine, într-un univers al legii morale, înscrisă în noi și înscrisă în structura relațiilor noastre. Noi n-am trăit bine în acest univers moral. Am alergat împotriva lui și consecința este că purtăm răni adânci în lăuntrul nostru – sentimente de vinovăție, temeri, inhibiții, frustrări, complexe. Și dacă nu le avem pe acestea, avem totuși un sentiment de neîmplinire, de gol lăuntric.

            Trebuie acum să ajungem la cel de al doilea pas, la ”alegerea unei ipoteze de lucru pentru rezolvarea problemei”. Depinde oare totul de alegerea mea? ”Oare nu alege Dumnezeu pentru mine și mă determină apoi accept alegerea Lui? Aș dori ca El să o facă.” Acesta ar fi însă cel mai mare dezastru, lucrul cel mai fatal pe care ar putea să-l facă. El ar zdrobi astfel citadela personalității noastre. Și când s-a terminat cu voința, s-a terminat cu noi – ne-am transformat din persoane în lucru. ”Nu există alt lucru mai bun decât bunăvoința – nu există nimic rău decât rea-voința.”  

            Când Dumnezeu a creat o altă persoană, El a trebuit să Se limiteze pe Sine, să Se retragă, ca să facă loc acestei voințe să acționeze. Căci esența personalității este libertatea. Acesta a fost un pas primejdios – teribil de primejdios – căci voința aceea liberă poate acționa spre rău și poate să zdrobească inima ta și inimile celor din jur și pe cea a lui Dumnezeu Însuși. Dumnezeu Și-a asumat riscul întocmai cum un părinte își asumă riscul să-i dea drumul copilului să intre în lume, căci copilul poate să-și zdrobească atât propria sa inimă, cât și pe cea a tatălui său. Dar Dumnezeu și omul lucrează tocmai prin acest risc, căci ei își zic: ”Eu Mă aventurez aici și-Mi asum răspunderea consecințelor: păcatele acestor persoane create de Mine vor fi ale Mele, eșecurile lor vor fi și ale Mele. Noi le vom realiza împreună.” Doar dragostea a fost în stare să-L determine pe Dumnezeu să-Și asume acest risc. Dacă El n-ar fi prevăzut un sfârșit glorios, n-ar fi avut curajul să creeze. Căci pentru a-ți asuma un asemenea risc este nevoie de curaj.