Dumnezeu este aventura mea

             Vedem acum că Dumnezeu n-ar fi putut să Se arate pe Sine într-un mod decât printr-un ”alt Sine”, un Sine care să se afle în mediul uman și care să vorbească limba pe care o vorbim noi, o limbă omenească. Isus a fost Dumnezeu vorbind pe limba omului de pe stradă, interpretându-L pe Dumnezeu în termeni care să fie pe înțelesul tuturor. După cum, atunci când îmi captez cuvintele, îmi captez gândurile, tot astfel când captez Cuvântul, adică pe Isus, captez Gândul – adică pe Dumnezeu. Ei nu rivalizează și nu se exclud unul pe celălalt. Cuvântul este Gândul devenit accesibil, la îndemâna tuturor, intim, uman.

             ”Dumnezeu este în natură, dar natura lui Dumnezeu o găsesc în Hristos.” Și ce natură! Dacă aș încerca să-mi imaginez felul lui Dumnezeu pe care mi-ar plăcea mie să-L văd în univers, n-aș putea să-mi imaginez ceva mai mult și mai bun, mai frumos și mai desăvârșit, decât ca El să fie asemenea lui Isus Hristos. Căci ”Isus stă tare între cei slabi și căzuți, curat între cei pângăriți, viu între cei muritori, Mântuitor al oamenilor.” George Matheson, un creștin orb, scria: ”Fiu al Omului, ori de câte ori mă îndoiesc de viață, eu mă gândesc la Tine. Nimic n-ar fi mai imposibil decât ca Tu să fii mort. Eu îmi pot imagina dealurile destrămându-se sub formă de aburi, stelele topindu-se în fum și râurile secând pentru că s-a terminat apa din izvoare, dar în Tine... în Tine nu există limită.”

              Cu siguranță că aici, în Isus, este punctul stabil din universul meu, punctul care nu cedează, punctul de care mă pot sprijini și în care mă pot încrede. Aici – dacă se poate undeva în lume – îmi angajez viața și îmi mărturisesc păcatele, căci acesta este locul nu numai vrednic de încredere, ci și plin de înțelegere – aici simt că cineva mă iubește, că-i pasă cuiva de mine.

              Iată deci locul aventurii mele. Aventura mea va fi Dumnezeu și anume felul de Dumnezeu pe care Îl văd în Isus Hristos. Așa cum o planetă care aleargă prin spațiu nu este decât o cometă pe cale de distrugere, până în momentul în care o prinde un soare în sfera lui de atracție și ea începe să se învârtească în jurul lui ca centru al ei și ca viață a ei, întocmai așa este și viața mea. Ea aleargă ca o cometă fără țintă, fără scop, fără sens, arzându-se, consumându-se în voința ei egoistă, până ce descoperă atracția lui Hristos și, oprindu-se din drumul ei nebun și mortal, începe să orbiteze în jurul Lui, ca Soarele ei Central, ca Viața ei.