Ne continuăm studiul despre loialitățile împărțite. Un poet spune: ”Eu nu sunt om; sunt o menajerie, o grădină zoologică.” Și el exprima ceea ce mulți simt doar în mod vag. A avea o menajerie înlăuntrul tău nu este un lucru prea confortabil, ca să nu spunem mai mult. Și te ține foarte ocupat să tot hrănești temperamentele opuse, pentru a le ține potolite. Și totuși, aceasta este ocupația de o viață a unora dintre noi.
Dezastrul lui Israel a izvorât din asemenea loialități divizate: ”Aaron a ridicat un altar înaintea vițelului, iar după aceea a strigat: «Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului»” (Exodul 32:5). Astăzi ne închinăm vițelului de aur, iar mâine ne închinăm Domnului! Observați cui îi este dat ”astăzi” și cui îi este dat ”mâine”!
Motivul pentru care ne întoarcem spre ceea ce este la îndemână, spre lucrurile imediate, este că Dumnezeu devine vag: ”Când veți fi de multă vreme în țară, dacă vă veți strica și vă veți face chipuri cioplite... ” (Deuteronomul 4:25). Noi începem să ne facem idoli când suntem ”de multă vreme în țară”, când părtășia noastră cu Dumnezeu s-a uzat, a devenit vagă. Dumnezeu dispare și noi ne facem chipuri cioplite. Apoi încercăm să le așezăm pe cele două împreună – pe Dumnezeu și chipul cioplit – ca să le împăcăm: ”Închin cu mâna mea argintul acesta Domnului ca să fac din el fiului meu un chip cioplit” (Judecători 17:3). Dăruit lui Dumnezeu ca să facă un idol! Versetul acesta este expresia și descrierea unui suflet încâlcit care se exprimă într-un ideal încâlcit.
Un predicator a exprimat această divizare lăuntrică astfel: ”Lucrez în prea multe direcții.” Un altul a spus-o în felul următor: ”Am nevoie să mă pun de acord cu mine însumi.”
Pe panoul de anunțuri al unei biserici am văzut scrise subiectele predicilor dintr-o duminică dimineața și seara, și le-am citit ca și cum ar fi fost un singur subiect:
”Biserica la lucru”
”Cântând vioara a doua.”
Nu numai că biserica este la lucru cântând vioara a doua față de ceva care este vioara întâi și care, prin urmare, dă tonul, ci și în propriile noastre vieți creștinismul cântă vioara a doua față de altceva care este vioara întâi. Creștinismul nostru este ceva subordonat, nu ceva suprem.
1 commenti:
Matei 7
" 21. Nu oricine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri.
22. Multi Imi vor zice in ziua aceea: "Doamne, Doamne! N-am prorocit noi in Numele Tau? N-am scos noi draci in Numele Tau? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau?"
23. Atunci le voi spune curat: "Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege."
24. De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, si le face il voi asemana cu un om cu judecata care si-a zidit casa pe stanca.
25. A dat ploaia, au venit suvoaiele, au suflat vanturile si au batut in casa aceea, dar ea nu s-a prabusit, pentru ca avea temelia zidita pe stanca.
26. Insa oricine aude aceste cuvinte ale Mele, si nu le face, va fi asemanat cu un om nechibzuit care si-a zidit casa pe nisip.
27. A dat ploaia, au venit suvoaiele, au suflat vanturile si au izbit in casa aceea; ea s-a prabusit, si prabusirea i-a fost mare."
28. Dupa ce a sfarsit Isus cuvantarile acestea, noroadele au ramas uimite de invatatura Lui;
29. caci El ii invata ca unul care avea putere, nu cum ii invatau carturarii lor."
Trimiteți un comentariu