Calea omului şi calea lui Dumnezeu

Cuvântul Săptămânal, August 2012 (1)

  -Zac Poonen

În 2 Samuel, vedem că David avea o mare dorinţă să aducă la Ierusalim chivotul lui Dumnezeu. Dorinţa în sine era una bună; dar n-a procedat în modul în care poruncise Dumnezeu în Lege s-o facă. Rezultatul a fost un dezastru – unul din oamenii loiali lui David a murit. Odată, când filistenii capturaseră chivotul, Dumnezeu îi judecase trimiţând peste ei boală şi atunci au hotărât să înapoieze chivotul Israelului. Astfel că au trimis chivotul cu un car tras de boi. David auzise de acel incident. El ştia că legea lui Moise precizase foarte clar că chivotul să fie cărat numai de Chehatiţi, fiii lui Levi. Însă, David a considerat că metoda era foarte bună pentru distanţe scurte. Dar, pentru că de data aceasta avea să fie o deplasare lungă, a decis că metoda filistenilor era mai bună şi mai potrivită. Aşa că a pus chivotul într-un car cu boi. Boii s-au poticnit pe drumurile pietroase şi chivotul a început să clatine. Uza şi-a întins mâna să împiedice chivotul să nu cadă. Dumnezeu l-a lovit imediat pentru necuviinţă şi el a murit.

Uza a făcut ce a făcut cu o motivaţie bună; dar a încălcat totuşi legea lui Dumnezeu. Chiar dacă motivaţia noastră este bună, dacă procedăm împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, tot vom avea de suferit. Este inacceptabil pentru Dumnezeu să faci un lucru bun având un motiv rău. Dar este la fel de inacceptabil pentru El dacă facem un lucru rău cu un motiv bun. Scopul nu poate justifica niciodată mijloacele. Vedem aici că scopul lui Uza era unul bun – să împiedice chivotul să nu cadă. Dar Uza ştia de asemenea Legea lui Moise care spunea că nimeni nu trebuia să atingă chivotul. Nici măcar Chehatiţilor nu li se permitea să atingă efectiv chivotul. Ei trebuiau să acopere chivotul cu perdeaua dinăuntru a cortului înainte să-l care, astfel încât, practic, nu atingeau chivotul (Numeri 4:15). Dumnezeu stipulase în mod limpede ca moartea să fie pedeapsa pentru oricine ar fi atins chivotul.

Ne putem confrunta cu această întrebare când hotărâm să facem evanghelizare. Cum vom proceda – în modul lui Dumnezeu sau în modul omului? Când facem lucrarea lui Dumnezeu imităm metodele companiilor multinaţionale?

Numeoroşi creştini susţin astăzi că au nevoie de bani ca să facă evanghelizare. Dependenţa ta e legată de bani sau de Duhul Sfânt? Ceea ce ar trebui să spui este: „Avem nevoie de puterea Duhuluii Sfânt ca să facem evanghelizare”. Dacă ai puterea Duhului Sfânt, fie că ai sau nu bani, lucrarea lui Dumnezeu se va realiza. Numai corporaţiile şi organizaţiile lumeşti au nevoie de bani ca să supravieţuiască. Când şi bisericile ajung în locul unde să spună: „Numai dacă avem bani putem continua”, trebuie să admitem că au decăzut la nivelul acestor organizaţii lumeşti. În Faptele Apostolilor nu există nicio menţiune legată de bani în relaţie cu evanghelizarea sau cu lucrarea lui Dumnezeu. Ei colectau ocazional bani pentru credincioşii săraci, însă niciodată ca să-i plătească pe apostoli! Niciodată nu se rugau lui Dumnezeu să primească bani mai mulţi, aşa cum fac numeroşi oameni astăzi. Ei se rugau pentru puterea Duhului Sfânt. Metodele lumii (carele cu boi) au înlocuit astăzi metodele lui Dumnezeu. Tocmai de aceea avem de-a face cu moartea spirituală. E nevoie să înţelegem ce încearcă să ne spună Dumnezeu aici.

Mai târziu, David a adus chivotul la Ierusalim în modul corect – pe umerii leviţilor. De data aceasta, a fost atât de plin de bucurie, încât a dansat din răsputeri înaintea Domnului (6:14). Acela era modul în care-şi exprimau închinarea şi lauda faţă de Dumnezeu. Utilizau instrumente muzicale, băteau din palme, strigau şi dansau. David a fost un închinător. Dar, când a ajuns în cetate, soţia lui, Mical, (fiica lui Saul) l-a văzut dansând şi s-a supărat foarte tare (versetul 16). Ea l-a dispreţuit în inima ei. A dispreţuit un slujitor uns al lui Dumnezeu care se închina într-un mod pe care ea nu-l înţelegea. Şi astăzi pot exista oameni care se închină lui Dumnezeu într-un mod pe care tu nu-l înţelegi. Nu trebuie să-i imiţi; dar nici să-i dispreţuieşti. Mical n-a fost nevoită să înceapă să danseze ca David; dar ea nu trebuia să-şi dispreţuiască soţul. Să nu ne imaginăm că numai modul în care ne închinăm noi lui Dumnezeu este modul corect.

Aproape fiecare grup creştin consideră că numai modul lor de închinare este modul corect; şi au pretenţia ca toată lumea să facă la fel ca ei. În adunările de închinare de duminica ale unor grupuri creştine, taoată lumea stă în tăcere, ca şi când ar fi un serviciu funerar. Pe mine nu mă atrage o asemenea închinare, pentru că serviciul de închinare nu trebuie să fie ca un serviciu funerar. Trebuie să fie un timp de bucurie pentru că sărbătorim faptul că crucea este goală, că Isus a cucerit mormântul şi a înviat din morţi. Însă, aceşti oameni se poartă ca şi când Isus ar fi încă mort! Mai sunt, apoi, alţi creştini care trec în extrema opusă. Ei simt că Duhul Sfânt e prezent numai atunci când zgomotul atinge un anumit nivel – astfel că îşi ridică vocile şi-şi stârnesc emoţiile „ca să-L aducă pe Duhul Sfânt în mijlocul lor”. Aceasta este de asemenea o înşelăciune. Duhul Sfânt nu vine când e ridicat volumul amplificatorului. Mi-aş dori să fie aşa uşor, dar nu este. Trebuie să ai un cuget curat.

Nu doresc să dispreţuiesc niciunul din aceste grupuri. Dar nici să le imit. Sunt liber să mă închin Domnului în modul meu. Nu dispreţui modul în care o altă persoană se închină Domnului şi nu-ţi imagina că modul în care te închini tu este singurul mod bun. Dă-le celorlalţi libertate. Dumnezeu se uită la inimă, iar nu la exprimarea exterioară.

Căutaţi să aveţi o inimă largă

Cuvântul Săptămânal, Iulie 2012 (3)

  -Zac Poonen

În 1 Împăraţi 3:16-28 avem un exemplu al înţelepciunii lui Solomon. Într-una din zile, două prostituate s-au înfăţişat înaintea lui pentru a li se face dreptate. Trăiau în aceeaşi casă şi au născut fiecare câte un bebeluş. Într-o noapte, una din ele s-a rostogolit accidental peste copilul ei, în timp ce dormea, şi l-a omorât. Când a realizat ce se întâmplase, a schimbat imediat bebeluşul ei cu cel viu. Dimineaţa, când cealaltă femeie a realizat la rândul ei ce i se făcuse, şi-a cerut înapoi copilul viu. Atunci s-a iscat între ele o ceartă, având drept temei cui aparţinea, de fapt, copilul viu? Cum urma să hotărască Solomon într-o situaţie ca aceasta? Dumnezeu i-a dat lui Solomon înţelepciune. Solomon a propus ca bebeluşul cel viu să fie tăiat în două şi fiecărei femei să i se dea câte o jumătate. Prima femeie, al cărei copil era de fapt, a spus: „Ah! domnul meu, dă-i mai bine ei copilul cel viu şi nu-l omorî!”. A doua femeie, însă, a spus: „Să nu fie nici al meu nici al tău; tăiaţi-l!” Imediat, toată lumea şi-a dat seama cine era mama adevărată. Atunci Solomon a spus: „Daţi celei dintâi copilul cel viu…” Tot Israelul a auzit despre această judecată şi oamenii s-au temut de împărat pentru că vedeau că Dumnezeu îi dăduse înţelepciune.

Iată cum putem aplica astăzi înţelepciunea lui Solomon: să presupunem că doi fraţi lucrează împreună într-o biserică şi încep să se certe între ei. Unul dintre ei împarte biserica în două şi se retrage cu propriul grup. Este el mama cea adevărată? Categoric nu! Mama adevărată ar spune: „Nu. Nu diviza biserica. Poţi avea singur întreaga biserică.”

Niciodată să nu desparţi o biserică de credincioşi. Este mult mai bine să părăseşti biserica întreagă, să te retragi singur, să mergi în altă parte şi să începi o lucrare cu totul nouă, fără să determini o scindare în prima biserică. Dumnezeu te va binecuvânta. Dacă Dumnezeu doreşte să-ţi dea ţie acea biserică spre conducere, pentru că tu ai fi „mama adevărată”, El poate chiar s-o omoare într-o zi pe „cealaltă femeie” şi să-ţi dea ţie copilul. El l-a omorât pe Saul şi i-a dat lui David împărăţia. Şi astăzi El poate face asemenea lucruri. Du-te şi lucrează în altă parte. Lasă-L pe Dumnezeu să-ţi dea totul din mâna Lui. Niciodată să nu apuci singur sau să dezbini.

Acesta este principiul pe care eu însumi l-am urmat ori de câte ori nu am fost de acord cu conducerea unei biserici. Nu am încercat să împart biserica, să-i iau pe unii să mă urmeze. Am mers în altă parte şi am spus: „Doamne, ajută-mă să încep încă o dată totul de la început. Dă-mi un alt copil. Pentru acela, nu mă voi lupta.” Şi pot mărturisi astăzi că, datorită acelei atitudini, Dumnezeu m-a binecuvântat cu prisosinţă în lucrarea mea. De aceea v-aş recomanda s-o adoptaţi şi voi.

În capitolul 4:29: „Şi Dumnezeu a dat lui Solomon înţelepciune şi foarte multă pricepere şi o inimă deschisă, ca nisipul care este pe ţărmul mării” (traducerea Biblia Bucureşti 2001). Amintiţi-vă că Solomon era un bărbat foarte tânăr. Aşadar, tinerii Îi pot cere lui Dumnezeu să le dea toate aceste daruri menţionate aici. Nu numai înţelepciune, pricepere şi cunoştinţe multe, ci de asemenea şi „o inimă deschisă, ca nisipul care este pe ţărmul mării”. Aceasta înseamnă (pentru noi) o inimă largă ce-i poate cuprinde pe toţi oamenii lui Dumnezeu care sunt ca nisipul de pe ţărmul mării (Geneza 22:17).

Să ne gândim la un frate care aparţine altei denominaţiuni, nefiind de acord cu noi în privinţa botezului în apă sau a vorbirii în limbi; dar Dumnezeu îl primeşte. Rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Doamne, dă-mi o inimă deschisă să-l primesc prietenos – chiar dacă nu lucrează cu mine sau nu e de acord cu mine.” Îmi doresc să am tot atâţia fraţi şi tot atâtea surori câţi copii are Dumnezeu!

Să ne gândim la un copil al lui Dumnezeu care are o convingere diferită de a noastră cu privire la o anumită chestiune. Putem accepta acea persoană? Mi-aduc aminte când a venit odată o soră să se boteze şi care purta nişte bijuterii de aur. Acum, eu am o convingere că aurul n-ar trebui purtat de către credincioşi. Aceasta este propria mea înţelegere a versetelor 1Timotei 2:9 şi 1Petru 3:3. Iar această soră purta aur. S-o botez sau nu? În acel moment, Domnul mi-a pus o întrebare: „Poţi spune că Eu am primit-o?” Şi eu am spus: „Doamne, atât cât văd eu, ea este cu adevărat născută din nou, deci, Tu ai primit-o.” Atunci Domnul mi-a spus: „Cum poţi respinge o persoană pe care eu am primit-o?” Astfel că am botezat-o – cu aurul ei cu tot! Ea poate primi mai târziu lumină cu privire la acea chestiune; dar nu este treaba mea s-o judec. Vreau să-i accept pe toţi aceia pe care Dumnezeu i-a primit – chiar dacă convingerile lor sunt diferite de ale mele.

Îmi amintesc cum, altă dată, Domnul m-a întrebat cu privire la o anumită situaţie: „Cât timp ţi-a luat să înţelegi această chestiune?” Am recunoscut că îmi luase câţiva ani. Atunci de ce să nu pot avea răbdare cu acea persoană care avea nevoie de timp să înţeleagă la rândul ei acea chestiune?

Cu toţii avem nevoie de o inimă deschisă. Când suntem tineri, tindem să fim zeloşi şi înguşti la minte, înguşti la inimă, acceptându-i numai pe aceia care sunt de acord cu noi asupra fiecărei chestiuni. Mi-e ruşine să spun că eu am fost aşa când eram tânăr. A fost una din multele atitudini prosteşti pe care le-am avut. Dar, pe măsură ce am îmbătrânit şi L-am cunoscut mai bine pe Domnul, am descoperit că aveam nevoie de o inimă largă.

Caută întotdeauna, până la sfârşitul vieţii, să fii un frate junior

Cuvântul Săptămânal, Iulie 2012 (2)

  -Zac Poonen 

În 2 Samuel 11, citim povestea marii căderi a lui David. Cu toţii putem învăţa o lecţie din modul cum a căzut. S-a întâmplat primăvara, „pe vremea când porneau împăraţii la război...” Împăraţii nu mergeau la război iarna, când era frig, dar primăvara porneau. În fiecare război, David era totdeauna liderul, conducând oştile Israelului în lupta împotriva duşmanilor. De data aceasta, însă, David a considerat că ar trebui să se relaxeze. Tocmai atunci, când ne oprim din luptă şi ne relaxăm, începem să păcătuim. Atunci când nu suntem în locul în care doreşte Dumnezeu să fim ajungem să cădem în păcat. Locul lui David era pe câmpul de luptă. În schimb, el dormea în palat. Dacă în acea zi ar fi fost pe câmpul de luptă, poate că niciodată n-ar fi căzut aşa.

Atunci când lucrurile ne merg bine şi încetăm să mai ducem noi înşine bătăliile Domnului, trimiţându-i mai degrabă pe fraţii noştri mai mici (juniori) să facă lucrarea Domnului, avem probleme. Mulţi lideri creştini stau ca regii în palatele lor, determinându-i pe fraţii mai mici să facă toată lucrarea cea grea de pe câmpurile de acţiune.

Până la sfârşitul vieţii îmi doresc să fiu mereu un frate junior. Şi la 90 de ani vreau să fiu pe teren, lucrând pentru Domnul. Vreau să fiu pe câmpul de luptă până la sfârşitul vieţii mele. Sper că şi voi doriţi să vă aflaţi tot acolo. Nu e niciun pericol pe câmpul de luptă. Pericolele sunt în palat. David s-a aflat în perfectă siguranţă cât timp era pe câmpul de bătălie. Numai în palat a fost în pericol.

Cădem în păcat când ne confruntăm cu încercări, situaţii grele, boală sau probleme financiare? Nu. Atunci când ne merge bine şi avem destui bani, când afacerile noastre prosperă şi când nimeni de acasă nu e bolnav – atunci păcătuim. Acela este timpul când trebuie să fiţi mai vigilenţi.

David a rămas acasă la Ierusalim (11:1). El n-a fost ca Moise care s-a rugat tot timpul cât Iosua a luptat. Dacă David s-ar fi rugat pentru Ioab, când acesta se afla în luptă, atunci ar fi fost în siguranţă. În schimb, el a dormit. „...Spre seară, David s-a sculat de pe pat”. Nu ştiu dacă dormise toată dimineaţa şi de-abia acum, după amiază, se sculase. El s-a sculat din pat şi, în loc să se roage mai întâi, a ieşit să se plimbe pe acoperişul palatului. Acela a fost momentul când a văzut-o pe această femeie frumoasă, Bat-Şeba, fiind ispitit. Dacă ar fi înăbuşit chiar atunci ispita şi ar fi oprit-o de la bun început, niciodată n-ar fi ajuns în stadiul final.

Când a privit şi a fost ispitit, ar fi putut întoarce spatele, spunându-şi: „Acesta este un lucru periculos. Să mă feresc.” Ar fi putut pleca şi petrece timpul în rugăciune pentru Ioab. Apoi, când a întrebat şi a descoperit că era soţia altcuiva, s-ar fi putut opri cel puţin la gândul că „Nu e posibil să fie a mea!” Dacă s-ar fi rugat pentru Bat-Şeba ca Dumnezeu să facă din ea o soţie pură, sfântă pentru Urie, chiar acea rugăciune l-ar fi împiedicat să păcătuiască. Dar, în acel moment, el a uitat tot ce era legat de Dumnezeul care-l făcuse rege. El era acum un puternic monarh care putea avea pe oricine îşi dorea. Şi aşa, el a comis adulter cu ea.

Foc adevărat şi foc fals

Cuvântul Săptămânal, Iulie 2012 (1)

   -Zac Poonen 

Când ne uităm la viaţa lui Isus, nu ne gândim numai la moartea Lui de la Calvar, ci, de asemenea, la întreaga Sa viaţă în care S-a dăruit pe deplin Tatălui spunând: „Mi-ai pregătit un trup…..”Iată-Mă; vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (în acest trup)” (Evrei 10:5,7). Nici măcar o dată Isus n-a făcut voia Sa în trupul Său, ci numai voia Tatălui. Aceasta înseamnă să ne aducem pe noi înşine ca arderi de tot lui Dumnezeu. Este ceea ce ne îndeamnă şi Pavel să facem în Romani 12:1,2. „Să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie….ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu” – întocmai cum a făcut Isus. Această ardere de tot a fost adusă lui Dumnezeu şi a ars complet. Biblia spune că a fost „de un miros plăcut Domnului” (Levitic 1:17) – însemnând ceva de care Dumnezeu a fost foarte mulţumit – „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17). Pavel spunea că şi ţinta vieţii lui era de asemenea „să-I fie plăcut Domnului” (2 Corinteni 5:9)

Când ne aducem trupurile noastre Domnului, este foarte uşor să spunem: „Doamne, îmi dăruiesc tot trupul Ţie”. Dar nu ştim dacă l-am dăruit pe tot până când „nu-l tăiem bucăţele”. Ne putem înşela singuri. Ce înseamnă să-l tăiem bucăţele şi să-l aducem jerfă bucată cu bucată – aşa cum se proceda cu arderea de tot? Înseamnă să ne dăruim lui Dumnezeu părţile trupului nostru bucată cu bucată.

Spunem: „Doamne, iată ochii mei. Mulţi ani din trecut, mi-am folosit ochii pentru diavol şi pentru mine însumi, privind şi citind multe lucruri care pe Tine Te insultau. Dar îmi pun acum ochii pe altar. Niciodată nu vreau să mai folosesc aceşti ochi ca să privesc sau ca să citesc ceva ce Isus nu ar privi şi nici n-ar citi. Niciodată nu vreau să mai păcătuiesc, cu niciun chip, cu aceşti ochi”.

Megem mai departe la limbă şi spunem: „Doamne, iată limba mea. Mi-am folosit această limbă pentru diavol şi pentru mine însumi timp de foarte mulţi ani, vorbind orice mi-a plăcut, spunând minciuni pentru propriul folos, enervându-mă pe oameni, bârfind şi lovind pe la spate pe alţii, acuzându-i. Dar toate acestea nu vreau să le mai fac vreodată. Iată limba mea Doamne. De acum înainte este a Ta – totalmente şi în întregime.”

Mergem mai departe la mânile, la picioarele noastre şi la patimile noastre trupeşti, una câte una, şi spunem acelaşi lucru: „Doamne, iată membrele trupului meu şi patimile mele trupeşti cu care am păcătuit şi Te-am rănit. Niciodată nu mai vreau să le folosesc ca să-mi fac mie pe plac sau ca să-mi satisfac poftele. Sunt toate ale Tale.”

Numai pe măsură ce tăiem fiecare bucată şi o punem pe altar, una câte una, descoperim dacă noi ne aducem într-adevăr trupul pe deplin lui Dumnezeu sau nu. Când jertfa este tăiată în bucăţi şi aşezată toată pe altar, atunci poţi spune: „Acum, Doamne, lasă focul Tău să cadă peste jertfă şi s-o mistuie”. Citim în Leviticul 9:24 cum cădea focul lui Dumnezeu peste arderea de tot şi o mistuia. Acel foc este o imagine a botezului în Duhul Sfânt şi a focului care vine să mistuie jertfa noastră şi să ne pună trupurile pe jar pentru Dumnezeu. Însă, focul nu cădea niciodată până când ultima bucăţică a arderii de tot nu era pusă pe altar.

Ce fac creştinii când nu doresc să plătească preţul predării trupurilor lor ca arderi de tot dar vor totuşi să primească focul? Ei produc un foc fals – unul contrafăcut. Este ceea ce vedem în Leviticul 10:1,2: „Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea, şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise.” Când nu avem focul adevărat al lui Dumnezeu şi dorim să facem parte dintre cei care au focul adevărat, există pericolul să ajungem să imităm ceea ce ei au, astfel încât să putem spune: „Da, şi noi avem focul. Şi noi vorbin în limbi!” Dumnezeu S-a mâniat atât de tare pe Nadab şi Abihu pentru că au imitat focul adevărat, încât El a trimis un alt foc dinaintea Lui – de această dată, nu ca să mistuie arderea de tot, ci ca să-i mistuie pe cei doi ipocriţi!

În chestiunile spirituale este periculos să imităm adevărul. Cu toate acestea, mulţimi de creştini fac aceasta în zilele noastre. Ei sunt instruiţi de predicatori să vorbească în limbi, să-şi manipuleze emoţiile şi să experimenteze „vindecări” psihosomatice (imaginându-şi că acestea sunt acelaşi lucru cu a fi vindecat „în Numele lui Isus”).

Aceia care au obţinut focul adevărat de la Dumnezeu au plătit pentru aceasta un preţ. Ei au pus totul pe altarul lui Dumnezeu – banii, ochii, limba, mâinile, tot ce le aparţinea şi tot ceea ce erau. Ei şi-au cercetat viaţa şi s-au asigurat că fiecare bucată a arderii de tot era pe altar; şi Dumnezeu a trimis focul Lui peste ei. Priveşti viaţa unui asemenea om şi ai vrea să ai şi tu aceeaşi ungere puternică. Dar nu eşti dispus să plăteşti acelaşi preţ pentru ea dar doreşti, totuşi, să le arăţi altora că eşti uns. Acesta este cazul în care poţi să faci ceea ce au făcut Nadab şi Abihu – să produci foc străin, să-ţi manipulezi emoţiile, să produci „limbi”, etc. Cât timp mai mult de 95% dintre credincioşi nu au discernământ spiritual, poţi ajunge să-i păcăleşti că tu ai focul adevărat. Însă, tu ştii mai bine decât oricine altcineva că ceea tu ai este produs de tine şi nu este de la Dumnezeu. Ai grijă! Dacă Dumnezeu ar judeca creştinismul de astăzi în felul în care i-a judecat pe Nadab şi pe Abihu, sunt sigur că o mulţime de creştini ar muri.

Sfinţenia este caracteristica adevăratei biserici (Ierusalimul)

 Cuvântul Săptămânal, Iunie 2012 (4)

  - Zac Poonen

Babilon (biserica falsă) este numită „cea mare” de unsprezece ori în cartea Apocalipsa. Ierusalimul (mireasa lui Hristos), pe de altă parte, e numită „cetatea sfântă” (vezi Apocalipsa 12-21).

Dacă interesul nostru este să fim mari ca şi „biserică” în ochii lumii, atunci ne rătăcim în direcţia Babilonului. Isus a spus că ceea ce oamenii preţuiesc în mod deosebit este o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Luca 16:15). Trebuie, de aceea, să verificăm în permanenţă dacă există ceva în biserica noastră (fie muzica sau predicarea) care este spus sau făcut ca să-i impresioneze pe oameni. Numărul mare este întotdeauna ceva impresionant în ochii oamenilor. Dacă ne dăm în vânt să prezentăm altora statisticile creşterii bisericii noastre, acesta este un simptom sigur al Babilonului. Nu înseamnă că Dumnezeu nu e interesat să adauge la numărul nostru. În mod sigur este – dacă El consideră că suntem o turmă pe care o poate recomanda şi altor oi ale Sale (care au inima total dăruită Lui). Însă creşterea numărului nu este neapărat un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu – pentru că şi cultele eretice cresc, de asemenea, în număr după cum se întâmplă şi în religiile păgâne. Şi, foarte adesea, statisticile lor sunt mai impresionante decât cele ale multor grupări creştine!

Aşadar, în Ierusalim, creşterea e măsurată după creşterea în sfinţenie – care include dragostea unul pentru celălalt. Isus a spus că îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini o vor găsi. Aceia care propăvăduiesc poarta cea strâmtă ca fiind la fel de strâmtă cum a făcut-o Isus vor vedea că foarte puţini se vor alătura bisericii lor (Matei 7:13,14). Dacă, pe de altă parte, facem poarta mai largă decât a făcut-o Isus, vom creşte cu uşurinţă în număr. Acesta este punctul unde mare parte din creştinismul de astăzi s-a rătăcit. Isus a vorbit despre poarta cea strâmtă şi despre calea îngustă în contextul „predicii de pe munte” (Matei 5-7). Prin urmare, conţinutul acelor capitole prezintă ceea ce constituie poarta cea strâmtă şi calea cea îngustă.

1 Corinteni 3:13 spune clar că ceea ce va fi evaluat de Domnul în ziua de pe urmă va fi calitatea, iar nu cantitatea lucrării noastre. O slujire de calitate poate proveni numai de la cineva care trăieşte într-o continuă judecare de sine – „care rămâne lângă un foc mistuitor, lângă nişte flăcări veşnice” (Isaia 33:14). Aici, biserica trebuie să fie diferită de toate denominaţiunile din jurul nostru. Odată ce această distincţie se pierde, vom sfârşi ca altă denominaţiune moartă.

În vechiul legământ, accentul era întotdeauna pus pe exterior – „din pricina împietririi inimilor oamenilor” (Matei 19:8). Legea accentua curăţirea exterioară. Noul legământ, dimpotrivă, accentua curăţirea, mai întâi, a „părţii dinăuntru a paharului” (Matei 23:25,26). Isus a spus în acel verset (versetul 26) că, odată ce partea dinăuntru era curăţită, partea de afară va deveni automat curată, astfel că nu va mai fi nevoie de nicio curăţire exterioară. Putem vedea acest lucru cât se poate de limpede din Matei 5:21-30. Dacă cineva şi-a curăţit inima de mânie, nu mai există niciun pericol să comită crimă în exterior. În acelaşi fel, dacă şi-a curăţit inima de gânduri sexuale murdare, nu va mai fi niciun pericol de comitere în exterior a adulterului. Curăţă lăuntrul şi exteriorul va deveni automat curat.

Când, într-o biserică, se pune accentul în primul rând pe lucrurile exterioare – evitarea frecventării cinematografelor, a fumatului, a băuturii, a jocurilor de noroc, a purtării bijuteriilor etc. – o astfel de biserică nu va ajunge decât o biserică a vechiului legământ! Calea de scăpare de relele exterioare nu constă în a ne concentra mai întâi pe ele, ci mai degrabă pe atitudinea lăuntrică lumească a minţii care produce acele rele exterioare.

Nu poate avea loc nicio curăţire lăuntrică fără judecare de sine. Este imposibil de zidit biserica dacă această curăţire lăuntrică nu este predicată în mod continuu. Biblia ne spune să ne îndemnăm unul pe altul zilnic în biserică pentru a nu fi împietriţi prin înşelăciunea păcatului (Evrei 3:13; 10:25). Majoritatea „bisericilor” creştine n-au niciun interes într-o predicare de acest fel, decât poate cu excepţii ocazionale. În mod sigur, nu zilnic! Astfel, ele dau naştere la farisei cu pahare curate numai pe afară. Aici mireasa lui Hristos trebuie să fie diferită.

Viaţa lui Isus

Cuvântul Săptămânal, Iunie 2012 (3)

   - Zac Poonen

La nunta din Cana, la care era prezent şi Isus, vinul cel vechi s-a terminat. Vinul cel vechi era făcut cu efort uman, de-a lungul unei perioade de mulţi ani – dar nu a putut satisface nevoia. Aceasta este o pildă a vieţii sub lege – sub vechiul legământ. Vinul cel vechi se consumă; iar Domnul trebuie să aştepte până se consumă înainte ca El să ne poată da vinul cel nou. „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră.” Dar n-aţi voit! Ci aţi zis: „Nu! Ci vom fugi pe cai (puterea omenească)!” – „De aceea veţi şi fugi!” – „Vom călări pe cai iuţi!” – „De aceea cei ce vă vor urmări vor fi şi mai iuţi!... Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi, şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!” (Isaia 30:15-18).

Când încercăm şi tot încercăm să trăim în biruinţă şi eşuăm în mod repetat, lecţia pe care Dumnezeu încearcă să ne facă s-o învăţăm este aceasta: „Nu poţi avea biruinţă cu puterea ta proprie”. Cât timp eşti sub lege, vei fi stăpânit de păcat. Lucrarea principală pe care Dumnezeu caută s-o facă în fiecare dintre copiii Lui este să zdrobească total puterea sinelui. La Cana, Isus a aşteptat să se consume vinul cel vechi înainte să săvârşească minunea Lui. Acum, El aşteaptă ca puterea noastră să ajungă la capăt. Toate căderile şi înfrângerile noastre sunt menite de Dumnezeu să ne aducă la capăt, pentru că El îşi poate manifesta puterea Sa în mod desăvârşit numai în slăbiciunea noastră (2 Corinteni 12:9).

Putem vedea puterea sinelui în momentele de ispitire şi provocare, când reacţionăm cu vorbe amare, expresii mânioase, autoîndreptăţire, criticarea şi judecarea celorlalţi, atitudini neiertătare, o iubire apucătoare după lucrurile materiale, lupta după drepturile noastre şi după reputaţie, dorinţa de răzbunare, etc. Toate acestea şi alte atitudini similare arată cât de puternic este încă sinele în noi – vinul cel vechi încă nu s-a consumat; şi Isus aşteaptă pe margine, nefăcând nimic pentru noi.

S-a terminat vinul din viaţa noastră personală, din viaţa noastră de căsnicie sau din viaţa noastră de părtăşie? Atunci este timpul să căutăm faţa Domnului şi să ne recunoaştem sincer nevoia. Numai El ne poate da vinul cel nou! Vinul cel nou din Cana n-a fost produs prin efort omenesc. A fost lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu. La fel poate fi şi în viaţa noastră. El va scrie legile Lui în inima şi mintea noastră, făcându-ne să dorim şi să facem voia Lui desăvârşită (Evrei 8:10; Filipeni 2:13). El ne va circumscrie inimile să-L iubim şi ne va face să umblăm potrivit cu poruncile Lui (Deuteronomul 30:6; Ezechiel 36:27). Aceasta va fi în aceeaşi măsură lucrarea Lui după cum vinul cel nou produs în Cana a fost lucrarea Lui. Aceasta este semnificaţia harului. Noi înşine nu putem produce viaţa lui Isus – chiar de-ar fi să încercăm toată viaţa. Dar, dacă purtăm în trupul nostru „omorârea lui Isus” (luarea crucii în fiecare zi, moartea ego-ului nostru, a propriei voinţe, renunţarea la drepturile noastre şi la reputaţia noastră), Dumnezeu promite să producă în noi vinul cel nou al vieţii lui Isus (2 Corinteni 4:10).

Isus Şi-a folosit limba să încurajeze şi să mustre

Cuvântul Săptămânal, Iunie 2012 (2)

   - Zac Poonen

Vorbirea lui Isus era curată. Nicio vorbă murdară, niciun cuvânt fără rost n-a ieşit de pe buzele Lui. El a rostit întotdeauna adevărul. N-a existat nicio înşelăciune în gura Lui. Nimeni nu L-a putut antrena pe Isus într-o conversaţie despre cum să facă bani mai mulţi (peste necesităţi). Pur şi simplu, El nu era interesat de asemenea lucruri. Mintea Lui era fixată pe lucrurile de sus, iar nu pe lucrurile de pe pământ. Fără îndoială că folosea şi El lucruri materiale, dar nu le iubea şi nici nu era ataşat de vreunul dintre ele.

Niciodată Isus n-a umilit pe cineva, nici nu a făcut remarci ori glume despre alţii care să-i rănească. N-a făcut niciodată afirmaţii jignitoare subtile. N-a discutat niciodată defectele ucenicilor Săi pe la spatele lor. Este cu adevărat uimitor că, în trei ani, El nu l-a demascat niciodată pe Iuda înaintea celorlalţi unsprezece ucenici – căci până şi la cina cea din urmă cei unsprezece n-au putut ghici cine avea să-L trădeze pe Stăpânul lor.

Isus Şi-a folosit limba ca să-i încurajeze şi să-i mustre pe ceilalţi, făcând-o astfel un instrument al vieţii în Mâna lui Dumnezeu. El Şi-a folosit limba să spună cuvinte de alinare celor trudiţi (Isaia 50:4) dar, de asemenea, şi ca pe o sabie ca să-l taie pe cel mândru şi pe cel trufaş (Isaia 49:2).

Cât de încurajaţi trebuie să se fi simţit sutaşul roman şi femeia sirofeniciană când L-au auzit pe Isus lăudându-i în mod public pentru credinţa lor (Matei 8:10; Matei 15:28).

Femeia păcătoasă, care a fost lăudată pentru dragostea ei (Luca 7:47), şi Maria din Betania, care a fost lăudată pentru darul ei jertfitor (Marcu 14:6), n-ar fi putut uita vreodată cuvintele lui Isus.

Cât de întărit trebuie să fi fost Petru ca urmare a asigurării lui Isus că El Însuşi se va ruga pentru el (Luca 22:32). Doar câteva cuvinte, însă ce tărie şi ce încurajare au transmis ele!

Mulţi alţii trebuie să fi auzit cuvinte de pe buzele lui Isus care le-au înviorat duhurile trudite căci, spune în Isaia 50:4, Isus asculta zilnic vocea Tatălui Său ca să poată avea un cuvânt potrivit pentru sufletele trudite care ar fi ajuns în calea Lui în fiecare zi.

El i-a mustrat pe Iacov şi pe Ioan pentru râvnirea locurilor de onoare şi pentru dorinţa de răzbunare faţă de samariteni (Matei 20:22,23; Luca 9:55). Şi El i-a mustrat pe ucenicii Săi de şapte ori pentru necredinţă.

Lui Isus nu I-a fost niciodată teamă să spună adevărul, chiar dacă acesta îi rănea pe ceilalţi pentru că inima Lui era plină de dragoste pentru ei. Lui nu-I păsa dacă, dând glas unor cuvinte puternice, reputaţia Lui de bunătate ar fi fost pierdută. El îi iubea pe alţii mai mult decât pe Sine şi, ca să-i ajute, era dispus să-Şi sacrifice reputaţia. De aceea, El a rostit adevărul cu fermitate, ca nu cumva oamenii să fie pierduţi pentru veşnicie. Binele veşnic al oamenilor conta pentru El mai mult decât părerile lor despre El.